Război la frontiere. Ce pot face românii?

În primul rând să ia aminte la viteza cu care este distrusă Ucraina. Un stat mare, cu armată, cu poliţie şi jandarmerie, cu servicii secrete se prăbuşeşte sub agresiunea Rusiei şi nimeni nu pare a avea vreo soluţie salvatoare.

Planul lui Putin merge înainte fără sincope. Crimeea a fost anexată şi tăcerea s-a aşternut deja asupra acestei chestiuni. Lumea se întreabă ce va mai rămâne din Ucraina sau, mai bine zis, ce a decis Putin să mai rămână.

Slăbiciunea fundamentală a Ucrainei a fost fractura din societate în privinţa drumului ţării, alături de ruşi în noul imperiu euroasiatic al lui Putin sau alături de Europa. Restul este istoria tristă a unui popor care merită mai mult decât i-a fost oferit de cei care l-au condus de la obţinerea independenţei şi până în prezent.

Până să fie destrămat de evenimentele în curs, statul ucrainean a fost destabilizat în mod sistematic de corupţia dirijată de la cele mai înalte niveluri, de lipsa de coeziune internă, de mimarea funcţinării instituţiilor, de lipsa oricărei intenţii de a face vreo reformă care să schimbe ceva în funcţionarea instituţiilor în raport cu propriii cetăţeni. Ce a urmat a fost floare la ureche pentru Rusia. A trebuit doar să împingă uşor un stat aflat cu un picior în groapă.

Ce pot face românii pentru ţara lor, în situaţia gravă generată de criza din Ucraina?

Să continue cel mai bun lucru pe care l-au făcut în ultimii 25 de ani, să menţină în continuare sprijinul masiv pentru NATO şi Uniunea Europeană. Ce am fi trăit astăzi, dacă nu am fi reuşit integrarea?

Să nu uităm că drumul spre NATO şi UE nu a fost deloc drept. Opţiunea fermă a populaţiei României pentru Occident, pentru o alianţă cât mai strânsă cu SUA a fost factorul decisiv care a obligat clasa politică de la Bucureşti să se angajeze pe parcursul euroatlantic.

Pur şi simplu, politicienii şi-au dat seama că discursul anti-occidental nu înseamnă decât moarte electorală sigură.

Unii mai sinceri, alţii mai puţin sinceri, liderii partidelor au semnat în 1995 actul de la Snagov prin care stabileau obiectivele României de integrare în NATO şi Uniunea Europeană. Atunci părea o speranţă iluzorie. Au venit momente critice şi mineriade care au camuflat, poate, tentative de lovituri de stat cu ultim obiectiv scoaterea României de pe drumul european.

Am avut şi şansă, indiscutabil. Berzei chioare îi mai face Dumnezeu cuib. Războaiele din Balcani, atentatele din 11 Septembrie, războiul cu terorismul care a urmat au schimbat percepţia Americii.

Dar fără opţiunea fermă a populaţiei României, nu am fi fost astăzi, nici în NATO, nici în UE. Românii au judecat absolut corect când au zis că lucrurile nu pot merge mai bine, decât dacă politicienii vor fi obligaţi să facă reforme sub presiunea proceselor de integrare în comunitatea euroatlantică.

Sigur, nu ne-am prezentat la cheie, am fost primiţi cu multe pete negre, dar oricâte critici am avea, România din 2014 este foarte departe de România din 1990.

Sub ameninţarea de la Răsărit, actorii noştri politici aleargă pentru voturi ieftine şi aranjamente dubioase. Traian Băsescu face campanie electorală fără jenă pentru PMP, Ponta se dă cu barca trasă de jandarmi, Crin Antonescu face piruete politice de balerină, iar Elena Udrea sare cu paraşuta. Niciunul nu ne spune ce vrea să facă pentru România. Şi nici să nu ne aşteptăm să o facă, dacă îi lăsăm de capul lor.