Curtea Constituţională a procedat ca Pilat din Pont. Judecătorii fiind în majoritatea lor favorabili majorităţii politice actuale, putem presupune că îl consideră pe Liviu Dragnea nevinovat. Prin urmare ”s-au spălat pe mâini”, nedorind să apese încă o dată asupra unei condamnări pe care o socotesc injustă. Acesta este fondul nespus al problemei. Referendumul din 2012 şi cercetările judiciare declanşate în urma lui continuă să producă efecte în politica românească. Subiectul a fost mediatic îngropat, PNL şi PDL au fost împinse la fuziune ca nimeni să nu aibă motive de revanşă, dar miezul acelui episod a rămas ”radioactiv”.

În realitate, Curtea nu ar fi putut invalida legea chiar dacă s-ar fi putut găsi, la rigoare, argumente teoretice. Argumente scandaloase, de bună seamă, dar teoria nu ţine la bunul simţ, ci doar la coerenţa interioară a unui sistem de idei. E oare de bun simţ tratamentul ultraprevenitor aplicat criminalului de la Utøya? Nu, desigur, dar ţine de o riguroasă interpretare a doctrinei ”drepturilor omului”. Aşa cum sugeram cu altă ocazie, suspendarea pe viaţă a drepturilor politice ar putea fi considerată la rigoare discriminatorie. Un cititor atent ne comunica indignarea sa calmă faţă de această afirmaţie şi am înţeles atunci în ce constă neînţelegerea.

În şcoala din România, problematica drepturilor omului nu este deloc popularizată, aşa încât nu doar că nu există o gândire critică, dar nu există nici un ataşament în cunoştinţă de cauză. Cei mai mulţi înţeleg ”drepturile omului” pur intuitiv, ca pe un sentiment de demnitate al persoanei, un sentiment care rezidă de bună seamă la temelia ”Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789” şi a Declaraţiilor succesoare, dar care nu epuizează nici pe departe subiectul. ”Drepturile Omului” au un corpus de texte canonice, după cum posedă deja o întreagă literatură interpretativă care aspiră să devină un sistem coerent de idei. În loc să ceară scoaterea Religiei din programa şcolară, militanţii laicişti ar face mai bine să solicite introducerea unui curs de Drepturile omului.

Dacă, intuitiv, pare o nerozie să pretinzi că ”un infractor” ar avea dreptul legitim să devină ministru, intrând în teorie poţi găsi argumente. Obstacolele se găsesc în altă parte, mai exact în practica politică a epocii noastre care, pe măsură ce morala tradiţională este evacuată din spaţiul public, simte nevoia să suplinească laxitatea cu constrângeri etice de tip nou. Dacă ne uităm la evoluţia legislaţiei observăm că funcţionarului public nu i se mai pretinde să dea dovadă de ”o bună moralitate”, ca în trecut, ci de ”integritate morală” sau pur şi simplu de ”integritate”, noţiune care primeşte o definiţie limitată, dar care devine normă imperativă. 

Prin urmare, epoca noastră postmoralistă asumă şi ea contradicţiile ei, căci pe de o parte în virtutea ”drepturilor” câştigate devine tot mai permisivă (cât priveşte viaţa privată), dar tot mai constrângătoare şi fatalmente ”discriminatoare” în viaţa publică.

Prin urmare, Curtea nu ar fi putut invalida legea fără să contrazică însuşi spiritul timpului şi fără să provoace un seism politic mai mare decât OUG 13. Nu credem însă că judecătorii Curţii au fost tentaţi să urmeze această cale radicală. Cel mai probabil au căutat să evalueze câteva argumente oblice, precum cele sugerate de Avocatul Poporului, care atrăgea atenţia asupra diferenţelor de tratament între membrii executivului şi membrii legislativului. Dar au descoperit poate şi pe acest drum câteva capcane, preferând în cele din urmă să nu se pronunţe. Totuşi, tăcerea lor spune ceva. Căci, deşi se crede că decizia este împotriva lui Liviu Dragnea, judecătorii Curţii au evitat de fapt să-l condamne a doua oară.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle