Preşedintele, jucător sau mediator

Chiar în momentul alegerii sale ca preşedinte al României, Traian Băsescu a afirmat în termeni expliciţi că va fi un „preşedinte jucător” Cu acestă expresie uşor surprinzătoare, dânsul se delimita faţă de predecesori, faţă de Ion Iliescu, care era neutru şi impersonal, ca şi faţă de Emil Constantinescu, care a recunoscut că a fost „învins de Securitate”. Cuvântul „joc” poate fi derutant, dacă îl luăm la prima vedere.

Se joacă, mai întâi, copiii, iar aceia care nu se joacă sunt periclitaţi de autism. La maturi, avem jocurile de societate, care pot fi cu miză sau fără miză, apoi sunt jocurile sportive, a căror miză constantă este una singură, victoria. În sfere mai înalte, Kant defineşte arta ca pe „un joc liber al facultăţilor spirituale”, iar Huizinga în „Hommo ludens” consideră că oricare activitate umană –deci, inclusiv aceea de Preşedinte-, este liberă şi creativă numai dacă este o expresie a jocului. Capacul îl pune aici Teoria modernă a jocurilor, în care acest  fenomen ciudat este asociat riguros cu Matematica. Şi ce poate fi, oare, mai serios sau mai sever decât Matematica!?.Multe confuzii provin aici, datorită suprapunerii dintre verbul activ „a juca” şi forma lui reflexivă „a se juca” Aici este posibil şi „să te joci cu dracul” şi să o încurci „ca la Ploieşti” Problema-cheie este aici problema Regulilor jocului, dacă ele există şi dacă sunt respectate de către jucători. Dacă este vorba de rolul Preşedintelui-jucător, aceste Reguli sunt scrise-înscrise în „Constituţie”. Cu cele două tentative de suspendare, nu Traian Băsescu, ci adversarii săi nu au respectat Regulile jocului. Are şi Traian Băsescu greşelile dânsului, pe care şi le-a recunoscut deschis şi cinstit, inclusiv la recentul Congres al PMP. Dar, a pleca de la aceste greşeli, ca şi de la altele, inventate –„Noduri în papură şi pete în Soare”- şi a le spori imaginativ, până la limita lor maximă, este o mişcare a adversarilor care ţine de ceea ce numim „viclenia gradualului” Cu a doua tentativă de suspendare, această viclenie, care a generat o lovitură de stat, este opera unei profane sau păcătoase Treimi, alcătuită din Dan Voiculescu (Tatăl), Crin Antonescu (Fiul) şi Victor Ponta (Duhul Sfânt ortodox) Binecuvântarea juridică a întregii mişcări îi aparţine lui Toni Greblă., fost Înalt Prelat la CCR , „Constituţia” fiind un fel de „Biblie” laică. Fără a recurge la documente sau la alte informaţii exacte, menţionez  trei dintre greşelile lui Traian Băsecu, care l-au costat şi care mi-au rămas în memoria afectivă.
 

1) Ca prevenţie faţă de criza iminentă, precipitată şi de „contribuţiile re-creatoare” ale lui Călin Popescu-Tăriceanu, Traian Băsescu şi Emil Boc –fostul nostru student- iau măsura scăderii salariilor, ca şi a obligaţiei de a opta între salar şi pensie. Pentru majoritatea populaţiei din România, această măsură drastică şi luată brusc –„pe nepusă masă”, cum se spune- a echivalat cu o „lovitură de stat”, la adresa poporului român. Chiar dacă ar fi fost unica soluţie, măsura nu trebuia să fie comunicată la TV de către Preşedinte, ci de către Premier, pentru că măsura ţine direct de atribuţiile acestuia. Iar dacă „Tonul face muzica”, măsura a fost comunicată nu pe tonul cel mai potrivit. Măsura apărea ca un gest de mare curaj al Căpitanului de vapor, Traian Băsescu, care înfruntă temerar valurile vieţii economico-financiare. Aspectul secund, adică loialitatea faţă de prietenul Emil Boc, devine secundară, umbrită fiind de informaţia ca atare, ca şi de tonul exprimării ei.

2)  Cum un necaz nu vine singur, urmează a doua greşeală, care părea una minoră. Este vorba de discuţia, sau disputa telefonică dintre Preşedintele Traian Băsescu şi doctorul Raed Arafat. Între cei doi protagonişti a apărut un conflict, pe care Traian Băsescu nu l-a mediat sau intermediat, ci l-a jucat de dragul victoriei. Secretarul de Stat s-a retras, şi exact după câteva minute a pornit valul anti-Băsescu, din Târgu Mureş. Acest val a crescut treptat, apoi a avut diverse variaţii, dar nu este stins complet nici azi, având toate şansele să rămână şi în paginile Istoriei. Vrând-nevrând mi-am amintit de o secvenţă istorică. În anul 1848, sub presiunea unui val european, tensiunea revoluţionară a ajuns la maximum în oraşul Berlin. Într-o cârciumă aflată la marginea oraşului, doi berlinezi se certau pentru o femeie, aflată acolo. Foarte demni fiind amândoi, s-au hotărât să tranşeze conflictul printr-un duel cu pistoalele. Zis şi făcut, au ieşit afară şi, respectând Regulile duelului, au tras primele două focuri, acesta fiind semnalul care a declanşat revoluţia din 1848 din oraşul Berlin.

3) A treia greşeală este asociată şi ea cu o femeie, respectiv cu o doamnă, Elena Udrea. Apărut la TV de câteva ori, tânărul Eugen Tomac mi-a făcut o impresie chiar foarte bună. Date fiind tinereţea , ca şi calităţile evidente pentru mine, mă aşteptam ca dânsul să intre în joc pentru alegerile prezidenţiale, dincolo de şansele pe care le-ar fi avut, deci ca experienţă politică a unui tânăr de perspectivă. A intrat în joc Cristian Diaconescu, care este un om de valoare, pe mai multe planuri, dar care nu are  stofă de lider politic. Dânsul are mici, dar frecvente dificultăţi, nu în informaţie sau în logica ideilor, ci în frazarea discursului, sau altfel spus, are un deficit de carismă, şi nu are cum să-i preia surplusul de la  Traian Băsescu. Prin diverse şi subtile mutări, în „Capul trebii”, cum i-ar spune Paul Grigoriu, a ajuns Elena Udrea. Atunci, am avut convingerea că este o greşeală, ceea ce s-a şi adeverit. Şi se adevereşte în continuare.

Dar, cele trei greşeli, nu au cum să concureze sau să pună în umbră calităţile personale, ca şi aportul

Preşedintelui-Jucător la procesele de modernizare şi de democratizare ale ţării noastre. Discursul ţinut la primul

Congres al PMP este unul excelent din toate punctele de vedere, dar asupra lui voi reveni cât de curând. Deocamdată să vedem ce mai „Tace şi face” Preşedintele-Mediator, Klaus Iohannis.

PS Fac precizarea că eu nu sunt nici un „băsescian”, nici un „anti-băsescian”, dar nici un „neutru” Mă delimitez, însă, faţă de adepţii fanatici ai Puterii sau ai Opoziţiei, ca şi de comentatorii sau jurnaliştii care caută, cu lumânarea, doar fisuri sau pete negre –absolut senzaţionale- în mediul complex, adesea contradictoriu, al vieţii noastre de azi..