Piaţa Universităţii, agora liberă de prejudecăţi, obligaţii, agende personale şi... autorizaţie

Proteste în Piaţa Universităţii

Ne-am familiarizat cu faptul ca, din cand in cand, Piaţa Universităţii devine o agora civică, un Hyde Park al nostru, locul în care poţi protesta, cere şi proclama, critica şi aplauda. Liber şi fără autorizaţie de la primărie. Nu mulţi au îmbrăţişat ideea, speriaţi, poate de gândul care i-a dus mai mult către o arenă pentru gladiatori, decât către proteste paşnice şi discursuri fără invective...

Recunosc că am fost la proteste. Nu la Roşia Montană, dar am fost.

Nu rezonez, însă, nicicum, cu cei care confiscă adevărul şi-l resping pe al celorlalţi, cu violenţă şi infatuarea specifică lui “ştiu eu tot”. Şi, am învăţat în timp, că cel mai important este să ascultăm.

Dincolo de filosofia personală, stă cămaşa juridică a tot ceea ce îmbracă protestul în România, existând şi o lege în acest sens, Legea 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Şi, dacă ne uităm la anul în care a apărut legea, ne dăm seama că e vorba de o lege care a apărut în timpul democraţiei incipiente în România, o lege care avea rolul de a oferi un cadru pentru exercitarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii întrunirilor, două drepturi constituţionale extrem de importante, cu atât mai mult în România anilor '90, încă măcinată de nesiguranţă. Aveam democraţia, încă o avem, dar cât de bine ştie fiecare dintre noi să o “folosească”? În momentul în care legiuitorul a reglementat cadrul pentru asocieri şi, implicit, proteste paşnice, s-a pornit probabil de la cuvintele celebre ale lui J.S. Mill “Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”, căci, în momentul în care îi confer unui cetăţean nişte drepturi sau libertăţi, de orice natură ar fi ele, trebuie să am mare grijă cum acesta şi le va exercita, astfel încât libertatea lui să nu o lezeze pe a celorlalţi, să fie în consens cu sistemul social, cu relaţiile din interiorul lui şi cu valorile comunităţii.

A existat anul trecut o tentativa de a transforma Piaţa Universităţii într-un Speaker’s Corner, o agora reala. A trecut mai mult de un an, protestele s-au stins treptat, au aparut altele, dar ideea nu s-a materializat. Nu stiu cat e de bine sau de rau, dar energiile astea trebuie dozate. E bine ca vocea poporului sa se auda. E rau cand un oras intreg paralizeaza din cauza protestelor, cu efecte economice vizibile, iar locuitorii si turistii din Paris, spre exemplu, simt asta pe pielea lor foarte des. O agora, in sensul ei antic, este si creatoare, nu doar protestatara.

Am recunoscut deja că am participat la proteste, atunci cand am simţit că este un mod legitim în care vocile trebuie sa fie auzite. Problema este ca, desi conştientizăm dreptul de a ne exprima opiniile liber, suntem departe de a înţelege că, chiar dacă libertatea cuvântului e permisă în toate accepţiunile ei, credinţele şi convingerile noastre nu se impun cu pumnii sau distrugând tot ce se găseste în jur. Dacă esti de acord cu opinia o asculţi, te alături ei, iar dacă nu te retragi paşnic. Tocmai pentru că nu am înţeles regulile simple, de “conduită a protestelor”, dreptul de a exprima opinii liber a fost adeseori contestat.

Cazul Roşia Montană nu este rupt din dicţionar, din contră. Definiţia protestului spune că este acea manifestare energică împotriva unei acţiuni considerate ca injustă. Bun, asta consideră mulţimea de la Bucureşti. Mai mult, asta este si credinta mea, exprimata in mai multe randuri, in toate prezentele mele publice, cand argumentele mele au coincis cu cele formulate impotriva exploatarii de la Rosia Montana.

Înţeleg, însă, şi raţiunile celor de la Roşia Montană cărora li se pare injust, la rândul lor, protestul de la Bucureşti, şi care nu înţeleg opoziţia politicienilor, a noastră, a celor de la PNL în mod special.

În orice caz, aşa cum spuneam, în lipsa dezbaterii şi a discuţiilor pe bază de argumente, chiar şi Agora civică devine inutilă sau un simplu exerciţiu de imagine.

Preluat şi pe www.alinagorghiu.ro