Şi este un subiect destul de larg, vechi de când lumea în Balcani, o relaţie intimă de iubire între cetăţean şi stat, prin masochisme medii şi mari. Niciodată nu am evoluat dintr-un stadiu de neîncredere faţă de stat, faţă de reprezentanţi sau aleşi. Niciodată nu am făcut altfel decât alţii ca noi, să fim încrezători într-un contract social care să ne fie benefic. Niciodată nu am privit fumul de pe tăciunii societăţii şi să ne gândim că acele lemne au făcut parte dintr-o cetate, oricât de firavă. 
 
O constantă stare de mediocritate şi frustrare întăreşte monştrii din România. Ajungem într-un punct în care părinţii care-şi duc copiii la proteste sunt şantajaţi cu dosare, iar cei câţiva nebuni care-şi ţin privirile îndreptate spre Guvern sunt hărţuiţi. Circul continuă, în instituţiile care ar trebui să servească şi nu să omoare spiritul civic şi democraţia. Patetismul unei generaţii de idealişti devine pridvor pentru bocancii statului. 
 
În ce măsură înseamnă continuarea luptei anticorupţie progresul societăţii? Unde suntem, întâi, de avem nevoie de ea? Ne-am mutat, oare, cumva de pe hartă sau am construit vreo catedrală a spiritului democratic, de lupta anticorupţie devine inutilă? Este în puterea noastră să schimbăm sute de ani de obiceiuri, când părinţii noştri n-au reuşit? Şi când a devenit putrezirea conştiinţei o demnitate în sine? 
 
În opinia dumneavoastră, este continuarea luptei anticorupţie o măsură de progres pentru societate? Da sau Nu. Şi haideţi dracului să rupem odată pisica asta, cu tot respectul pentru feline.