O amintire cu Sorin Oprescu

Pentru toţi cei care se minunează cum de a fost posibilă arestarea marelui Sorin Oprescu, azi vreau să vă povestesc cum o oarecare experienţă tipografică m-a ajutat să aflu ce fraudă de om este, de fapt, primarul Capitalei. Adică să fiu şi eu, cum ar zice Victor Ponta, o hienă rârâită.

Era prin ianuarie 2008, lucram atunci la „Cotidianul“. Primim la redacţie un pont şi un set de documente, conţinând dosarul în baza căruia Sorin Oprescu şi-a obţinut, în anul 2000, titlul de profesor universitar.

La nivelul anului 2000, reglementările academice prevedeau că, pentru a obţine titlul de profesor, candidatul trebuia, printre altele, să fi publicat minimum 20 de articole de specialitate în reviste naţionale şi internaţionale, dintre care 10 ca prim-autor. Pontul spunea că Sorin Oprescu a prezentat comisiei doar 15 lucrări publicate, dar nici măcar acestea integral. El îşi pusese la dosarul de candidatură doar coperta revistei „Chirurgia“, în care pretindea că au apărut, şi prima pagină a presupuselor sale articole. Părea o banală delaţiune academică, întrucât urmau alegeri pentru funcţiile de conducere din Universitatea de Medicină din Bucureşti, dar am zis să verificăm hârtiile, căci unde am ajunge dacă am chestiona prea mult motivaţiile surselor?

Convoc un ziarist de investigaţie, Răzvan Vintilescu, care era de profesie medic, şi începem să discutăm modul de abordare a subiectului. Evident, prima mişcare a fost să meargă la Biblioteca Centrală Universitară, spre a studia colecţia revistei „Chirurgia“. Şi constată la faţa locului că nu mai puţin de opt articole pretins publicate de Sorin Oprescu între anii 1986 şi 1994 în această revistă nu se regăsesc deloc în exemplarele originale. La aceleaşi pagini în care figurau articolele pretins semnate de Oprescu apăreau de fapt cu totul alte articole, semnate de cu totul alţi autori.

Răzvan face copii după originale, le aduce în redacţie şi ne apucăm să le comparăm cu hârtiile din dosarul lui Oprescu. Ce observăm: dacă articolele semnate Oprescu începeau pe pagini de dreapta, paginile din stânga, ce conţineau finalul articolului precedent, erau identice atât în copiile din dosarul de candidatuă, cât şi în copiile făcute la Bibliotecă.

Atunci îmi sare în cale diavolul care întotdeauna se ascunde în detalii: articolele lui Oprescu nu aveau diacritice, pe când cele din paginile de stânga aveau. Întâmplător, ştiam câte ceva despre tehnologiile tipografice şi evoluţia lor atât înainte de revoluţie, cât şi după. Scrisul fără diacritice era de neconceput până prin anii ’91-’92, când au început să vină în ţară calculatoare care nu aveau caractere româneşti. Până atunci, se tipărea în plumb, textul se culegea cu aşa numitele linotipuri, care erau dotate cu diacritice. Prin urmare, era tehnic imposibil ca, în anii ’80 şi în primii doi ani după Revoluţie, Sorin Oprescu să fi publicat în revista „Chirurgia“ articole fără diacritice.

Plastografia a devenit astfel mai mult decât evidentă. Sorin Oprescu – sau vreun negrişor de-al lui – a scris, pe un calculator fără diacritice, începutul unui articol, i-a atribuit un font de literă cât mai apropiat de cel folosit de revista „Chirurgia“ şi l-a tehnoredactat cât mai asemănător cu stilul revistei, după care l-a printat. Apoi a luat foaia, a aşezat-o pe un original al revistei şi a copiat tot ansamblul. Hârtia rezultată a fost aşadar dovada că Sorin Oprescu a publicat un articol ştiinţific în revista „Chirurgia”. A făcut operaţia asta pentru opt articole, pe care le-a ataşat la dosarul de candidatură la titlul de profesor. Cât priveşte criteriul de a fi prim-autor, Sorin Oprescu a menţionat doar şase lucrări, în loc de zece. Iar confruntările noastre cu originalele au arătat că la trei dintre ele Oprescu nu era prim-autor, ci se afla de fapt în coada listei de autori.

După publicarea investigaţiei, am constatat o admirabilă solidaritate de breaslă – dar nu cu dezvăluirea în sine, ci cu Sorin Oprescu. Am putut astfel măsura cam câţi ziarişti de prestigiu reuşise să-şi îndatoreze Doctorul. Sorin Oprescu convoacă imediat Comisia de Etică a UMF, ca să-l judece, iar Comisia de Etică întocmeşte un raport din care rezultă că Sorin Oprescu nu poate fi acuzat de fals şi uz de fals, ci doar de puţină superficialitate în întocmirea dosarului de candidatură. Raportul e adoptat în unanimitate de Senatul UMF şi e catalogat ca „secret“ - deşi tare mi-aş fi dorit să aflu cum au explicat membrii Comisiei de Etică problema cu diacriticile.

Aşa s-a scris o pagină glorioasă din istoria Universităţii de Medicină din Bucureşti, în urma căreia Sorin Oprescu a rămas profesor universitar până în ziua de azi.