Noduri în papură

Am profitat de aceste zile de vacanţă pentru a recupera ceea ce am pierdut necitind la timp, din lipsa acestuia, presa cotidiană.

Dacă ar fi să judecăm după cea mai mare parte a articolelor din ziarele ce mai apar încă la Bucureşti, după postările unor bloggeri cu notorietate, convertiţi la jurnalismul on line după o lungă, şerpuitoare şi plină de lupinguri carieră în cel pe hârtie, dar şi după unele editoriale apărute în presa pretins occidentală însă ai căror autori sunt de origine română, am fi îndreptăţiţi să înţelegem că în cele două săptămâni ce au trecut de la învestire, preşedintele Klaus Iohannis a pierdut o consistentă parte a încrederii electoratului.

Din respectivele comentarii s-ar putea lesne deduce fie că dl. Iohannis nu a făcut nimic de când se află la Cotroceni, că s-a cantonat numai şi numai în acţiuni de protocol ori că s-a mulţumit exclusiv să zâmbească şi să circule regulat pe ruta Bucureşti-Sibiu, fie că ar fi comis greşeli în cascadă. I se reproşează d-lui Iohannis că nu comunică cu ţara, cu poporul, cu cei ce l-au votat sau nu l-au votat. Că îi vorbeşte numai şi numai Americii, mai abitir decât o făcea pe vremuri Maria Banuş. Că nu dă interviuri şi nu face declaraţii ori conferinţe de presă. Ba chiar că îi dispreţuieşte pe români. Că discursul de învestitură a fost unul bun, dar că putea fi unul şi mai bun dacă preşedintele ar fi găsit de cuviinţă să adreseze câteva cuvinte minorităţilor, lucru cu atât mai bizar cu cât este el însuşi un minoritar. Or, preşedintele a preferat să le vorbească tuturor românilor cărora a făgăduit să le acorde tratament egal, semn că el însuşi se socoteşte a fi parte dintre ei. Că mesajul de Anul Nou al d-lui Iohannis ar fi fost unul prea simplu, insuficient de solemn, aşa cum şi-ar fi dorit nostalgicii ceauşisto-iliescieni ori, dimpotrivă, fără iz de şampanie băută din sticlă, marinăreşte, în văzul lumii, aşa cum ar fi vrut-o admiratorii fostului preşedinte Traian Băsescu. Că dl. Iohannis a fost neinspirat atunci când şi-a ales consilierii şi că cele mai mari erori ar fi constat în cooptarea în respectiva echipă a doamnei Tatiana Niculescu-Bran şi a domnilor Andrei Muraru şi Dan Mihalache. Că nu le dă peste mână consilierilor atunci când aceştia tastează liber şi cam prea literar pe calculator şi fac public ce au găsit la palatul Cotroceni. Că îi lasă pe mai-marii liberalilor, cu care constituţional nu mai are nimic în comun, să meargă în studiourile altminteri indiscutabil dezgustătoare ale Antenei 3, ca şi cum dl. Iohannis ar fi un pedagog de internat ce semnează bilete de voie la cinema.

Un capitol aparte al reproşurilor e reprezentat de ceea ce în mintea înfierbântată a unora pare să fi devenit “cazul Bjoza”, dacă nu cumva chiar “afacerea Bjoza”. Ni se spune că dl. Iohannis ar fi greşit grav decorându-l pe dl. Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, care ar fi avut ori chiar ar avea încă simpatii legionare, acuzatorii săi omiţând să spună că dl. Bjoza avea în ianuarie 1941 frageda vârstă de trei ani. Acuzatorii în cauză manipulează în cel mai ordinar chip cu putinţă, din interese materiale şi din resentimente evidente şi cu istoric binecunoscut  faţă de anumite persoane din aparatul Administraţiei Prezidenţiale, chestiuni altminteri cum nu se poate mai serioase precum acelea ale necesităţii unei atitudini ferme faţă de extremismele de orice fel, inclusiv faţă de antisemitism, dar şi faţă de ororile comunismului. Chestiuni cu care nu se glumeşte şi care nu se speculează aşa cum a făcut-o Ion Iliescu căruia cel puţin unul dintre procurorii de azi i-a dedicat o carte voluminoasă de care acum nu ştie cum să se mai dezică.

Toate acestea ar fi doar reproşuri minore. Dacă ar fi să îi credităm pe comentatorii şi observatorii cu pricina, lucrurile par să se fi degradat încă şi mai grav în ultimele 14 zile. Profesioniştii acuzaţiilor în cascadă merg şi mai departe, abordează vârtos marea politică şi găsesc în felul în care o practică dl. Iohannis puternice motive de nemulţumire şi de îngrijorare. I se impută preşedintelui că a impus-o în fruntea PNL pe d-na Alina Gorghiu în defavoarea d-lui Ludovic Orban căruia dintr-o dată îi se găsesc mari virtuţi politice. Asta după ce, în urmă cu doar câteva luni nu vedeau în el decât un măscărici şi un gurist de mâna a şaptea. Îi supralicitează dimensiunea de lider politic d-lui Vasile Blaga. I se reproşează d-lui Iohannis că nu a demis guvernul controlat de PSD, că pare moale şi împăciuitorist în raport cu acesta, că se arată a fi dispus să coabiteze cu dl. Victor Ponta şi cu miniştrii acestuia pe care, în loc să îi ignore, dacă nu cumva chiar să îi insulte, i-a invitat la consultări. Dl. Iohannis e vinovat în ochii acestor acuzatori publici şi că nu a dizolvat Parlamentul, că nu a provocat alegeri anticipate, ba chiar că nu le-a organizat deja şi făcut astfel încât să le câştige noul PNL. Ca şi cum acesta s-ar fi împrospătat şi ar fi altul decât un partid populat cu prea multe personaje dubioase atât din vechiul PNL, acelea care merg la Antena 3, cât şi din PDL. Personaje, din păcate, menţinute în linia întâi. Pe de altă parte e rău, e cumplit, e apocaliptic că dl. Iohannis l-a ales drept consilier personal, neretribuit, pe dl. Mihai Răzvan Ungureanu, om cu şcoală şi expert în politică externă dar şi în siguranţă naţională, calităţi indiscutabile mai importante decât unele fantezii comportamentale deloc lăudabile.

Sigur, puţin contează în ochii şi pentru pixul moraliştilor de ocazie că preşedintele nu are pârghiile constituţionale să facă lucruririle pe care nu le-a făcut, deşi e cât se poate de sigur că îşi doreşte punerea în practică a cel puţin o parte dintre ele. Or, e cât se poate de limpede că în cele două săptămâni de când se află în fruntea ţării, dl. Klaus Iohannis a fost o prezenţă discretă, că nu a încălcat Constituţia, că nu a apelat la soluţii la limita ei, că şi-a ţinut făgăduiala de a o respecta în spirit şi în literă. Că preşedintele şi-a mai ţinut o promisiune. Aceea de a fi adeptul şi practicianul unui alt fel de a face politică. O politică din care e evacuată atitudinea de mahala.

E clar că dl. Klaus Iohannis nu mizează pe spectaculos şi pe teatralul ieftin, pe populismul de  doi bani şi pe încruntatul de operetă, şi acela diferenţiat în funcţie de simpatii şi antipatii discreţionare.

E de sperat că nu va apela la manipularea mulţimilor aşa cum îşi doresc unii dintre politicieni şi că va milita în favoarea ideii că puterea guvernamentală se obţine prin alegeri şi nu prin trocuri murdare ori mişcări de stradă teleghidate.

E cel puţin curios, dar şi dezamăgitor să citeşti articole şi reproşuri precum cele rezumate mai sus. E cum nu se poate mai bizar că autorii respectivelor texte, unii dintre ei înregimentaţi politic la vedere într-un partid cu o şefă blondă şi cu şanse minime de subzistenţă, nu ştiu, nu au auzit ori se fac că nu ştiu ori nu au auzit despre obiceiul şi regula presei serioase de a acorda o perioadă de graţie oricărei noi puteri. Că practică populismul deşănţat, aşa cum a făcut recent autoarea exaltată şi larmoaiantă a unei scrisori deschise adresată d-lui Iohannis, publicată de Gândul şi devenită viral pe internet. Că vor să facă din dl. Iohannis executantul voinţelor lor, voinţă ce se confundă cu aspiraţiile şi ambiţiile unor formaţiuni politice. Că uită echidistanţa ca principală rigoare a fişei de post a d-lui Klaus Iohannis. Că intenţionează să îl transforme pe noul preşedinte într-o copie la indigo a predecesorului său pe care l-au lăudat, omagiat, spălat, dezinfectat, nebăgându-i în seamă, uneori interesat şi contra unor bacşisuri grase şi dregătorii bine remunerate, greşelile, derapajele, excesele, atitudinile neconforme cu statutul şi eticheta specifice celui socotit a fi Primul Om în Stat. Că nu îi judecă vorbele şi faptele prin raportare la Legea fundamentală a ţării, prea adesea încălcată, obliterată, minimalizată, violată în ultimii 25 de ani.

În ceea ce mă priveşte, îndrăznesc să creditez cu optimism viitoarele evoluţii ale d-lui Klaus Iohannis şi felul în care domnia sa îşi va îndeplini obligaţiile în cei cinci sau zece ani pe care îi va petrece la Cotroceni. Cu optimism, dar şi cu realism. Voi apela la acesta din urmă în clipa în care preşedintele mă va dezamăgi. Prin acţiuni greşite sau ilegale. Reale şi nu inventate de căutători de noduri în papură.

La mulţi ani!