„Los minions“ vs. „Los indignados“

Răbufnită din incendiul de la Club Colectiv, revolta tinerilor români, oarecum asemănătoare cu a tinerilor spanioli „indignaţi“, a încercat să incendieze şi să schimbe fundamental sistemul. Demersul însă a eşuat atât de penibil, încât „tinerii frumoşi şi liberi“ s-au dovedit a fi doar nişte „minioni“ pe tabla de şah a marilor interese politice şi oculte. De ce au eşuat „minionii“ români acolo unde „indignaţii“ spanioli au învins?

Probabil că principala cauză a acestui eşec lamentabil - a cărui încununare este dinamitarea oricărui element democratic din viaţa politică românească, atât prin numirea unui guvern tehnocrat, care nu exprimă nici voinţa unui corp de alegători şi nici o doctrină politică bine definită, ci doar un compromis disperat pentru salvarea sistemului, cât şi prin aruncarea tuturor partidelor politice parlamentare în opoziţie (!), pentru că niciunul nu va fi la putere, nu va avea miniştri în guvern - este absenţa asumării unor ţeluri sociale, economice şi politice cu mult mai concrete decât acela de a protesta „în devălmăşie“ împotriva corupţiei generalizate din clasa politică, din sistem.

În primăvara lui 2011, pe străzile marilor oraşe din Spania, au manifestat „Los indignados“ - Indignaţii, care şi-au luat numele după eseul „Indignez-vous!“, al diplomatului Stephane Hessel, publicat cu puţină vreme înainte de respectivele proteste.

„Los indignados" sau „Movimiento 15M", după data de 15 mai, cînd au izbucnit protestele, s-au revoltat împotriva sistemului corupt al celor două mari partide care controlau viaţa publică din Spania - Socialiştii lui Zapatero şi Popularii lui Rajoy - partide populate de politicieni extrem de corupţi, extrem de bogaţi şi care aruncaseră Spania într-o criză economică gravă, provocând sărăcirea unor largi categorii de cetăţeni spanioli. „Los indignados" au cerut spaniolilor să nu voteze - protestele s-au desfăşurat în timpul alegerilor locale - partidele în cauză şi spre deosebire de „minionii" români, ei nu au mizat pe „consultări" cu vreun politician aflat la putere şi nici măcar nu au făcut apel la Rege (Spania este Monarhie Constituţională).

Observăm că în cazul „Indignaţilor" spanioli a existat o consecvenţă ideologică, aceştia nu au considerat că există vreun politician care să merite girul lor, aşa cum au greşit protestatarii noştri, încredinţând rezolvarea situaţiei în mâinile Preşedintelui Klaus Iohannis - despre care protestatarii noştri au uitat că a fost ales, acum un an, din partea unei alianţe politice şi prin urmare, că este un om politic, cu toate calităţile şi defectele care-i sunt induse de sistem. Dovadă şi faptul că mecanismul politic al sistemului s-a „restartat" şi a fost salvat, fără perspectiva acelor schimbări fundamentale cerute de protestatari, graţie tocmai „consultărilor" mimate de Preşedinte.

„Los indignados" au protestat însă împotriva unor realităţi concrete, considerate nocive pentru viitorul lor, ei nu au luptat doar sub stindardul unui concept generalizant de tipul „Politicienii sunt corupţi“ cu corolarul „Corupţia ucide“. La momentul când s-au declanşat revoltele „Indignaţilor", şomajul în rândul tinerilor spanioli era de aproximativ 40%, această situaţie gravă reprezentând, alături de corupţia sistemului, una dintre principalele cauze care au dus la apariţia Mişcării Indignaţilor. Alături de corupţie şi şomajul endemic, tinerii spanioli au protestat şi împotriva politicilor de austeritate care deterioraseră grav condiţiile de viaţă în Spania: diminuarea până la anulare a alocaţiilor de maternitate, anularea unor drepturi sindicale, reducerea salariilor în sectorul public, concedierile masive, creşterea vârstei de pensionare la 67 de ani, alocarea de sume din bugetul public pentru salvarea unor bănci private aflate în risc de faliment etc.

Altfel spus, tinerii „indignaţi" spanioli au protestat tot împotriva sistemului corupt, însă în Spania nu a fost nevoie să fie incendiat un club care funcţiona ilegal şi în condiţii mizerabile, nici să moară zeci de tineri! Tinerii spanioli erau deja conştienţi de situaţia economică şi politică falimentară în care se afla ţara lor şi tot conştient au acţionat.

Apare diferenţa că tinerii spanioli aveau o cunoaştere superioară a realităţilor sociale, economice şi politice a ţării lor, faţă de totalul analfabetism politic în care rătăcesc mulţi dintre tinerii noştri, cu sentimente curate, dar foarte uşor de manipulat tocmai datorită lipsei lor de asumare completă şi corectă a realităţii în care trăiesc. Probabil că nu întâmplător, revoltele de stradă ale Indignaţilor din Spania au avut răsunet european şi au inspirat apariţia unor mişcări asemănătoare în rândul tinerilor din state ale Uniunii Europene – nu însă şi la noi... 

Cea mai bună dovadă că apariţia Mişcării „Los Indignados“ a avut cauze reale, concrete şi că nu a fost doar o răbufnire necontrolată de frustrări, pe fondul unor manipulări teribile şi abjecte - aşa cum au eşuat protestele tinerilor noştri - este aceea că tinerii protestatari spanioli au reuşit să fondeze un partid politic de succes.

Vorbim despre Partidul PODEMOS („Putem!"), provenit din Mişcarea Indignaţilor, o formaţiune politică anti-liberală, oarecum de extremă stânga, care se află în plină ofensivă pe scena politică a Spaniei. Astfel, un sondaj realizat de cotidianul spaniol „El Mundo" în noiembrie 2014, arată că Podemos ar obţine, la viitoarele alegeri care vor fi organizate la sfârşitul acestui an, 28,3% din voturile spaniolilor, surclasând cele două partide tradiţionale, Partidul Popular (liberal) care ar obţine 26,3% şi Partidul Socialist, cu 20,1% intenţie de vot.

De unde acest succes al Partidului Podemos? 

Înainte de toate, succesul este generat de faptul că Podemos a avut ca punct de plecare, revolta unui tineret conştient, în bună măsură, de seriozitatea luptei şi prin urmare, capabil să creioneze nişte revendicări concrete, care acum formează programul politic al Podemos. Tinerii „indignaţi" – studenţi, intelectuali, şomeri – au promovat cu fermitate mesajul „Democraţie reală, acum!“ şi au refuzat orice fel de compromis cu clasa politică tradiţională.

În temeiul acestei consecvenţe, tinerii spanioli au contribuit major la apariţia Partidului Podemos, ei înţelegând că sistemul poate fi învins şi schimbat doar prin implicare permanentă în agora cetăţii şi mai ales, în viaţa politică. Podemos a reuşit, la ultimele alegeri europene, Podemos a reuşit, spre şocul politicienilor tradiţionalişti din U.E., să obţină 7,9% din voturi şi să trimită în Parlamentul European cinci deputaţi, vârful de lance fiind Pablo Iglesias – secretar general al Podemos, un tânăr şi capabil profesor de ştiinţe politice.

Succesul Mişcării „Los indignados“ şi implicit al Partidului Podemos se află şi în capacitatea de organizare a tinerilor „indignaţi" spanioli, care au reuşit să găsească suficiente resurse umane – mai puţin financiare, ei refuzând compromisul cu clasa marilor deţinători de capital din Spania – pentru a da o formă politică luptei lor. „Los indignados" rămâne un model de succes al transformării unei revolte de stradă în forţă politică puternică şi capabilă să lupte cu sistemul şi să schimbe sistemul.

Pe mealgurile noastre mioritice, unde până şi timpul curge altfel decât în restul lumii, rămâne de văzut dacă revolta „Los minions“ va genera, cu adevărat, schimbarea sistemului. Deocamdată, în afara unor încercări mai mult sau mai puţin penibile de confiscare, în caragialescul stil al politrucilor autohtoni, a revoltelor provocate de incendiul din Club Colectiv, nu sunt semne că tinerii noştri „frumoşi şi liberi“ vor reuşi să înfiinţeze un „Podemos“ românesc. Oare, noi putem?