Istoria de mâine stă la pândă

Kelemen Hunor: „Mai lăsăm de la noi, adică să se radieze doar cuvântul naţional din viitoarea Constituţie!”          FOTO: Adevărul

La nivelul meu de blogger, m-am pronunţat de câteva ori în privinţa minorităţii maghiare din România, mai ales când convieţuirea acesteia cu majoritarii a luat-o la vale rău de tot. Nefiind politician, dar nici guvern, să am nevoie de te miri ce „soluţii ruşinoase” pentru a supravieţui, am spus ce gândesc cu maximă sinceritate. Adică, adevărul prezentat era gol-goluţ încât îţi venea să întorci capul în altă parte.

Rezultate: am fost catalogat „naţionalist feroce”, iar într-un final m-am trezit că sunt chiar „fascist”. Desigur, autorii acestor sintagme drăgălaşe aveau un fel de nume codate, orice încercare a mea de a-i găsi şi de a ne îmbrăţişa fiind sortită eşecului.

Fie cum spun ei! Dar, mai departe, am observat că şi unii dintre românii mei, trezindu-se din somn după îndemnul insistent de la începutul imnului naţional, m-au apostrofat: „Nu mai bine tăceai? De ce torni gaz pe foc? Iar vrei să-i stârneşti pe ungurii ăştia?” Cum să tac? Nu îmi este clar.

Nu stârnesc pe nimeni, vreau doar să mă înţeleg şi să mă împrietenesc cu toţi maghiarii din România, cărora le-aş dori să fie ca Gabi Szabo, o mare doamnă a atletismului românesc, sau Emeric Jenei, un senior al fotbalului nostru de aur. Acestora, şi altora ca ei, le-aş ridica câte o statuie, dacă ar depinde de mine.

Dar, ce fac eu cu ceilalţi, cum să mă înţeleg cu ei, ca să trăim în bună pace, mai ales acum când urmează să schimbăm pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, draga noastră Constituţie, folosită la noi mai mult pe post de bâtă?

Altfel spus: „Staţi liniştiţi, nu vreau să tai tot articolul 1 din Legea fundamentală, ci doar un cuvânt”

De exemplu, nu pot suporta încercarea repetată de a ne prosti pe faţă a liderului politic al UDMR, Kelemen Hunor, care spune cam aşa: „Mai lăsăm de la noi, adică să se radieze doar cuvântul naţional din viitoarea Constituţie!”.

Altfel spus: „Staţi liniştiţi, nu vreau să tai tot articolul 1 din Legea fundamentală, ci doar un cuvânt”. Ca din întâmplare, domnia sa uită să spună că, fără acel cuvânt, articolul din Constituţie, practic, nu mai există. Într-un limbaj mai zglobiu, sublinierea concetăţeanului meu poate să sune şi aşa: ”Uite, eu îţi iau din buzunarul tău 100 de lei, dar îţi înapoiez 25, deci trebuie să îmi râmâi recunoscător...”.

Mai vine şi Gyorgy Frunda care spune la fel, ba mai cere şi înfiinţarea „limbilor regionale”, a unui statut special al minorităţilor, când acestea sunt majoritare într-un teritoriu etc. În care ţară mai găseşti un consilier al Primului ministru, care să vină cu asemenea propuneri chiar ”din interior”, din structura guvernamentală din care face parte? Cum poţi să denumeşti o asemenea atitudine?

Corul oropsiţilor care cer în mod artistic ”drepturi” la nesfârşit este întregit şi de Laszlo Borbely, dar şi de alţii, iar impresia generală este că asişti la un spectacol intitulat ”Români fără talent”.

Guvernul Ponta se află într-un moment crucial: trebuie să decidă dacă interesele politicianiste (păstrarea unei ”uşi deschise” pentru UDMR, în caz de...) sunt mai presus, sau nu, de cele generale, pentru care a fost ales de 70% dintre români.

Practic, apariţia unei noi Constituţii va constitui un moment istoric în viaţa României. Analiştii politici de azi, dar şi istoricii de mâine aşteaptă cu nerăbdare să cunoască noua literă a legii unice şi sfinte în respectarea ei. E o aşteptare care seamănă cu statul la pândă, pentru a putea intra primii în posesia conţinutului unui asemenea document important, urmând să tragă concluziile necesare în legătură cu competenţa unui Guvern şi a unui Parlament de la care se aşteaptă mult, pe bună dreptate.

Am trăit printre românii din Ungaria, i-am cunoscut bine. Acolo, conaţionalii noştri respectă statul ungar cu sfinţenie. Tot acolo, nu poate fi imaginat nici pe departe un comportament care să semene cu cel al maghiarilor din România, sau din Serbia, sau din Slovacia, sau de oriunde ar fi ei în afara Ungariei.

De mai mulţi ani, sprijiniţi şi de guvernanţii de la Bucureşti, românii din Ungaria, mai puţin numeroşi decât maghiarii din România, s-au luptat să aibă măcar un reprezentant în Parlamentul de la Budapesta. Până la urmă au reuşit, dar cu mari eforturi. Situaţia prezenţei longevive a maghiarilor în Parlamentul României este bine cunoscută, nu necesită comentarii.

După participări la guvernare timp de vreo 20 de ani, realitatea politică din România demonstrează un lucru incredibil: minoritatea maghiară este pe punctul de a câştiga noi „drepturi”, de a reuşi modificarea Constituţiei după propriile interese chiar şi atunci când nu este parte la masa puterii! Pentru clasa politică românească acesta ar trebui să fie un subiect de reflecţie adâncă, permanentă. Unde ajungem?

Cred că o posibilă explicaţie a acestei stări de fapt am putea s-o găsim şi în trecutul apropiat, când maghiarii din România au primit cetăţenia ungară, pe lângă cea română. Ajuns în acest punct, nu poţi să nu te întrebi: în numele cui se solicită modificarea Constituţiei României, a cetăţeanului român Janos, sau a celui maghiar cu nume identic?