Highlander

În vara anului 1990, însoţit de dl. Dinu Patriciu, dl. Călin Popescu Tăriceanu provoca prima sciziune în d-abia renăscutul partid al Brătienilor, motivându-şi acţiunea prin deficitul de liberalism imprimat de conducerea de atunci, în frunte cu dl. Radu Câmpeanu.

În toamna lui 2004, profitând de melodramatica, teatrala ieşire din scenă a d-lui Theodor Stolojan, acelaşi domn Călin Popescu Tăriceanu devenea preşedintele partidului în care a revenit spăsit încă din 1993. Câteva luni mai târziu, dl Tăriceanu sorbea şampania victoriei în alegeri a Alianţei de dreapta Dreptate şi Adevăr (celebra D.A.) şi a prezidenţiabilului-minune Traian Băsescu. Doar câteva luni de concordie, de pace şi prietenie au avut la dispoziţie cei doi componenţi ai tandemului ce vedea în PSD şi socialişti adversari de moarte căci concursul cu tema „oglindă, oglinjoară, cine e cel mai de dreapta din ţară” plus alte variabile, fără nicio urmă de ambiţii doctrinare, ale căror secrete le deţin pe mai departe doamna Elena Udrea şi asociatul ei încă la Cotroceni, aveau să îi despartă definitiv.

La nici zece ani împliniţi de când a devenit primul liberal pur-sânge al ţării, domnul Tăriceanu ni se înfăţişează în ipostaza unui nou Guţă Tătărăscu, abandonându-şi partidul sub pretextul că acesta a greşit aruncând în aer USL şi ieşind de la guvernare. Pe neaşteptate convins de importanţa alianţei cu socialiştii, dl. Călin Popescu Tăriceanu s-a metamorfozat în primul şi printre singurii membri ai unui partid de Facebook, a cărui valoare politică e comparabilă cu gradul de încredere pe care poţi să îl ai în miile de prieteni virtuali de pe respectiva reţea de socializare.

Aşa că, oricât de cinică a putut părea acum două săptămâni afirmaţia d-lui Liviu Dragnea, ea nu părea defel departe de adevăr. Dl. Tăriceanu devenise nici mai mult, nici mai puţin decât exact ceea ce spunea dl. Dragnea, o persoană fizică. Mai pe şleau, o persoană terminată din punct de vedere politic.

Iată însă că dl. Victor Ponta vrea altfel şi face din manechinul de odinioară de la APACA un nou Adrian Paul, interpretul binecunoscutului serial de televiziune Highlander, transformând Senatul României în platou de filmare pentru turnarea unui remake ale cărui rost şi ţintă politică se pot dovedi foarte riscante pentru viitorul premierului ce se visează, deşi ba nu vrea, ba nu se lasă, preşedinte.

Dl. Ponta se ia, aşadar, la trântă cu orgoliile greu ţinute în frâu ale multor lideri deloc neînsemnaţi ai PSD-ului şi îl impune pe fostul premier de dreapta drept candidat al socialiştilor la şefia Senatului, “ca o garanţie a continuării proiectului USL.” Punct ochit, punct lovit. Mişcarea a reuşit. Deocamdată

Cu toate acestea, e  greu de înţeles cum mai poate spera premierul că ar mai putea păcăli pe cineva că USL încă există sau că liberalii d-lui Crin Antonescu, încă şi mai înfuriaţi după noua ofensă, ar mai putea face cale întoarsă. Greu, de asemenea, de crezut că plasarea transfugului liberal în poziţia de al doilea om în Stat, ar fi de natură să determine o sciziune a actualului PNL şi că cei astfel plecaţi ar putea migra către PSD. Tot la fel cum apare iluzorie ideea că acea parte din electorat ce ar fi votat candidatul la prezidenţiale al USL de dragul componentei sale liberale îşi va da votul USD-ului numai şi numai fiindcă USD înseamnă azi şi dl. Călin Popescu Tăriceanu.

După decizia de luni, dacă mai vrea să aibă un viitor politic, dl. Viorel Victor Ponta e condamnat să câştige alegerile prezidenţiale. El sau cineva din partidul domniei sale. Dacă electoratul va vrea altfel şi dl. Ponta ori altcineva din PSD nu va deveni în noiembrie locatar principal la Cotroceni, strigătul său „Tăriceanu, dragostea mea!” va fi încă şi mai ridicol decât cel de acum 5 ani al predecesorului lui, Mircea Geoană. Mă tem că nimeni nu va mai fi dispus să finanţeze încă un remake al lui Highlander,  atunci cu Victor Viorel Ponta în rolul principal.