Destinul lingvistic al cuvântului ”băsist”

Jumătate în glumă, jumătate în serios! Zilele trecute, europarlamentarul Cristian Preda, pe care îl apreciez pentru prestaţiile sale verticale, a declarat răspicat: ”Băsist fiind, spun şi eu: adio, PDL!”. Apoi, şi-a văzut de drumul lui, unul care se pare că duce la Cotroceni, până în biroul preşedintelui, unde descoperi un semn de circulaţie ca un ”T”, adică drum limitat, sau care se înfundă, mai zic unii.

Acelaşi drum l-au parcurs şi Vasile Blaga, şi MRU, şi Cătălin Predoiu..., şi mulţi alţii înaintea lor. Cu succesul cunoscut. Europarlamentarul nu e nici primul politician, dar nici ultimul care îşi modifică traseul, fără să suporte anumite consecinţe, precum schimbăm noi miloacele de transport în comun, sau hainele de toamnă cu cele de iarnă.

 Nu m-au surprins cele declarate, fiind previzibilă şi justificată noua sa poziţionare, ci cuvântul ”băsist” (rădăcină – ”băs” + sufixul ”ist”) folosit cu nonşalanţă şi apăsat, în mod public, parcă pentru prima dată de către un personaj notoriu.

Practic, constat cu surprindere, s-a dat liber la cuvântul ocolit până acum de multă lume, din varii motive. Pare a fi interesant să ne oprim puţin asupra lui, să-i facem un fel de RMN lingvistic, să vedem cât de imun este la virusurile politice care bântuie pe la noi.

Acesta a intrat timid în vocabularul limbii române, cu câţiva ani în urmă. La început, oamenilor parcă le era frică să-l pronunţe. Cum să-i fi spus unuia ”Bă, băsistule!”. În primul rând comiteai o ... babofonie. Ia uite, a ieşit alt cuvânt nou! Apoi, cel apelat, putea să se simtă afectat, deoarece suna cumva ca o jignire.

Dar, dacă întrebai: ”Tu eşti cumva băsist?”, putea să sune ca o apreciere, mai ales în timpul primului mandat prezidenţial. Adică, faptul că eşti ”adept al...”, ”fan al...”, al cuiva mare, important, un politician abil, îţi oferă o calitate în plus, iar când te întâneşti cu cineva prima oară, abia aştepţi să-i dai o carte de vizită, din care să reiasă faptul că eşti aşa cum am spus, adică de bine.

În fapt, sensul cuvântului a evoluat în două direcţii, aşa cum se întâmplă la noi chiar şi cu ţara întreagă: ba e ”hăis”, ba e ”cea”, nu merge într-o singură direcţie. În cazul nostru, sensurile sunt tot două: unul peiorativ, iar celălalt – invers, adică pozitiv. Se pare că nu scăpăm de ”pozitiv” nici în iad.

Pentru unii, acest adevăr ciudat nu e de mirare. Dacă personajul de la care a emanat cuvântul este când aşa, când aşa, cum ar trebui să fie sensul acestuia din urmă care provine de la tatăl său? La fel, nu?

Când am folosit adineaori ”aşa” de două ori, o dată înlocuind cuvântul ”rău”, i-am avut în vedere pe lunetiştii băsişti, care stau cu ţevile lor spre cei ca mine şi cu degetul pe trăgaci. Ca să-i liniştesc, trebuie să le subliniez că, alături de ”rău”, stă şi cuvântul ”bun”, cu privire la tatăl cuvântului analizat.

 Băsiştii se potolesc, însă, cu greu, deoarece  sunt înfocaţi şi nervoşi din start. Oricum, nu e niciun pericol, deoarece atât la radio, cât şi la televizor, inclusiv în presa scrisă, aceştia trag cu baloane de săpun, în loc de biluţe cauciucate.

Dar dacă aş fi spus că tatăl cuvântului e doar ”bun”, m-ar fi luat la întrebări useliştii. Aceştia sunt parcă mai calmi, mai toleranţi, chiar mai descumpăniţi după ce observă că guvernarea le mai şchioapătă din când în când.

Îi las deoparte, nu pentru că aş fi de-al lor (sunt doar de-al meu – s.a.), ci pentru că ei nu au arme în dotare, din cauza bugetului, un caşcaval tot mai mic, din care rod pe dedesubt fel de fel de şobolani, indiferent de culoarea politică. Unii nu rod, taie câte o felie întreagă, urmând îndemnul mai vechi: ”Să trăiţi bine!”.

În această situaţie, mă interesează destinul cuvântului ”băsist”, cum evoluează acesta pe scena politică, dar şi în societatea civilă, unde este tot mai folosit pe măsură ce se apropie alegerile prezidenţiale. Sincer vorbind, sunt destui cei care nu îi văd un viitor prea strălucit.

Chiar stau şi mă întreb: cât timp va mai circula pe străzile lexicului românesc? Din nou, iar sunt două posibilităţi: să se impună şi să rămână în fondul lexical al limbii române multă vreme, până la un deces normal, sau să dispară peste un an-doi. Sper ca domnul profesor Dan Caragea, colegul nostru de blog, specialist  carismatic în meseria lui, să gândească la fel.

Dacă acest cuvânt va sucomba la termen, vom regreta că limba română rămâne un pic mai săracă – asta e! -, apoi ne vom aminti următoarele versuri memorabile: ”Din codru rupi o rămurea/Ce-i pasă codrului de ea?/Ce-i pasă unei lumi întregi/De moartea mea?

Ca şi omul, cuvintele ating vârste diferite, dar unele sunt nemuritoare. Ce şanse are cuvântul ”băsist” să supravieţuiască anului 2014? Cred că un răspuns calificat, fie pesimist, fie optimist, nu poate fi dat decât la sfârşitul acelui an. Dar, e bine să ne gândim de pe acum, să ne concentrăm asupra subiectului, pentru o viitoare analiză ligvistică exhaustivă.

Este de observat că dintre cei trei preşedinţi pe care i-am avut după 1989, numai cel de-al treilea a îmbogăţit vocabularul limbii române cu un cuvânt nou. Până la cei doi predecesori a mai funcţionat o vreme cuvântul plecat de la un alt preşedinte – ”ceauşist”, dar acesta a fost dat dispărut, aşa cum s-a întâmplat cu Elodia.

E şi acesta un merit, să fii autorul unui cuvânt memorabil, care nu poate fi neglijat. Dar, despre merite şi greşeli nu e loc aici. Ne obligă titlul acestor însemnări, la care câţiva...prieteni abia aşteaptă să se năpustească.

Să reţinem faptul că de acest cuvânt unii se debarasează, iar alţii, precum politicianul amintit, poate inspirat, îl adoptă cu încăpăţânare, ca pe un câine maidanez, chiar la sfârşitul mandatului prezidenţial. Asta îmi aminteşte de un de film românesc extraordinar de bun: ”Eu când vreau să fluier, fluier”.

Ce mult mi-a plăcut de băiatul acela, de eroul filmului! Păcat că a trebuit să se întoarcă la închisoare. Dar, a făcut-o de unul singur, cu demnitate.