PSD domină politic România de câţiva ani buni. Cu excepţia unui pauzei de un an, în care la Palatul Victoria s-a aflat aşa zisul guvern de tehnocraţi, PSD se află la butoane de la numirea lui Victor Ponta drept premier, de către preşedintele Traian Băsescu, în mai 2012. Ce mult a trecut de atunci!

Victoria USL, de aproape 70%, din toamna lui 2012 s-a transformat tot într-un triumf politic al PSD, după ce partenerul de coaliţie, PNL, a fost exclus de la guvernare. Chiar şi în perioada interimatului Cioloş, puterea a aparţinut tot PSD, care a avut majoritatea necesară pentru a controla din Parlament toate deciziile importante. Iar guvernul de tehnocraţi a constituit o ţintă propagandistică extraordinară, fapt ce a ajutat enorm în obţinerea victoriei detaşate din alegerile din 2016.

Spre deosebire de alte mandate, în actuala legislatură, PSD nici măcar nu are a se teme de cristalizarea unei opoziţii puternice care să-i pună probleme la viitoarele alegeri.

PNL nu a pornit încă pe un drum ascendent. Mai grav pentru PNL, este că nu are pe cine să se bazeze ca aliaţi anti-PSD. USR practic se autodesfiinţează, PMP nu mai mişcă nimic în afară de câteva declaraţii pe care le mai face din când în când fostul preşedinte, Traian Băsescu.

Din contră, tot PSD stă mai bine şi la capitolul aliaţi, având pe post de balama partidul lui Tăriceanu, dar şi mai important, un parteneriat funcţional cu UDMR.

Perspectivele mandatului PSD sunt favorabile. Preşedintele Klaus Iohannis nu poate, de unul singur, să pună mari probleme majorităţii şi guvernului PSD. Lovitura de la ordonanţa 13 a fost teribilă, dar PSD a început procesul legislativ de eliminare a unor prerogative esenţiale ale preşedintelui, numirea procurorilor în funcţii de conducere find doar una dintre ele.

Riscurile adevărate ale guvernării ţin de irosirea bugetului prin măsuri populiste, ceea ce PSD face din plin. Dar, în mod cinic, există soluţia tăierilor de investiţii, ceea ce condamnă România la subdezvoltare pe termen lung, dar asigură câştiguri electorale pe termen scurt.

Aflat pe culmile puterii, PSD ajunge să deconteze incompetenţa personajelor pe care le-a pus la butoane.

Şi atunci de ce creşte nervozitatea în tabăra guvernului? De ce se bucură atât de mulţi că senatorul Goţiu a fost luat la bătaie? De ce atât de mulţi pesedişti au aclamat agresiunea fizică şi şi-au exprimat convingerea că şi alţii merită un tratament similar? De ce creşte dicursul urii, al distrugerii adversarilor politici şi a celor care au alte păreri?

Poate fi sindromul excesului de putere. Aroganţa dată de sentimentul că eşti invincibil şi ai guvernarea pe termen nelimitat.

Dar mai poate fi şi frustrarea că, în ciuda puterii de care dispune, PSD nu a reuşit tot ce şi-a propus. Sau că lucrurile merg prea încet, ca în cazul legilor justiţiei.

Aflat pe culmile puterii, PSD ajunge să deconteze incompetenţa personajelor pe care le-a pus la butoane. Oricât de mult ar funcţiona propaganda, lipsa de profesionalism, măsurile pompieristice, desele schimbări şi răzgândiri, încep să se vadă din ce în ce mai clar pentru toată lumea. Şi asta enervează.