Rareori dezbaterea se face pe fapte sau tehnic, pe interpretări strict juridice. Întrucât sunt neinteresante primele, deşi deosebit de periculoase în manipularea oarbă a opiniei publice, mă voi limita la a puncta câteva argumente juridice, în sensul explicării pentru cititori de ce decizia Curţii Constituţionale cu privire la saga emiterii OUG nr. 13/2017 este corectă şi care sunt implicaţiile acestei decizii, dincolo de fumigene şi isterii.

1. Este fals argumentul că s-a extins extra-constituţional imunitatea acordată miniştrilor prin această Decizie nr. 68/2017; din raţiuni juridice ce ţin de similaritate, este firesc ca imunitatea acordată legiuitorului prin art. 72 din Constituţie (imunitatea parlamentară pentru voturi sau opinii politice) să cuprindă şi legiuitorul mandatat astfel de către Parlament, conform Constituţiei, şi anume Guvernul, prin membrii săi – art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă, în exercitarea prerogativelor sale de legiuitor, adică aspecte ce ţin de procedura emiterii actelor normative şi a tehnicii legislative. De altfel, membrii Guvernului răspund potrivit legii răspunderii ministeriale, dreptului comun şi Constituţiei – art. 109, iar atragerea acestei răspunderi – fie politică, penală sau de altă natură – nu a fost şi este deloc împiedicată prin recenta Decizie a CCR, care clarifică, judicios, când şi pentru ce nu răspund membrii guvernului şi cum pot fi aceştia traşi la răspundere, fără a se provoca un conflict constituţional sau un abuz de putere al unei autorităţi a statului în detrimentul alteia.

2. Implicit, aceasta nu înseamnă exonerarea de răspundere pentru fapte penale săvârşite în exercitarea atribuţiilor de serviciu (abuz în serviciu) sau fapte de corupţie (favorizarea cuiva prin emiterea de acte normative cu dedicaţie), cât timp se dovedeşte legătura de cauzalitate şi toate elementele constitutive ale infracţiunii (adică fapta să existe – să fie prevăzută de legea penală, să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă direct persoanei care a săvârşit-o), astfel cum sunt prevăzute de Codul Penal, foarte precis şi deloc interpretabil după ureche. Nu va putea opera imunitatea pentru astfel de fapte penale, cum în mod neîntemeiat s-a susţinut de către unii jurişti şi jurnalişti. De asemenea, conform legii răspunderii ministeriale, Legea nr. 115/1999, republicată, miniştrii răspund nu doar politic, ci şi penal, civil, contravenţional şi disciplinar, după caz (art. 5- 11), iar această lege, precum şi prevederile Codului Penal li se aplică în continuare, nu există nicio supra-imunitate nou constituită prin Decizia CCR nr. 68/2017. Nu mai puţin, acelaşi argumentum ad similem, în caz de infracţiune flagrantă pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, la fel ca deputaţii şi senatorii (art. 72 alin. 3 din Constituţie).

Este greşită, în opinia mea, interpretarea că CCR şi-a încălcat atribuţiile, stabilind o premieră în jurisprudenţă.

3. Actele normative la care se referă Decizia nr. 68 a CCR se referă strict la cele enumerate în Constituţie, în art. 73, cele primare, adică legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare, nicidecum la legislaţia secundară cum ar fi ordine de ministru, decizii ale consiliilor locale sau altele, cum deja a mai fost clarificat o dată printr-o decizie anterioară a Curţii, adică legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, adoptate de Guvern ca legiuitor mandatat de Parlament, conform art. 115 din Constituţie.

4. Este greşită, în opinia mea, interpretarea că CCR şi-a încălcat atribuţiile, stabilind o premieră în jurisprudenţă, şi anume evaluarea actelor de urmărire penală, însă trebuie să nu uităm cu ce anume a fost sesizată Curtea: stabilirea existenţei sau inexistenţei unui conflict de natură constituţională între două autorităţi ale statului. Cum se poate stabili acest lucru? Întâi analizând situaţia de fapt, apoi situaţia de drept, din perspectiva normei constituţionale. Aprecierea Curţii Constituţionale că DNA ar fi trebuit să claseze imediat dosarul cu sesizarea privind elaborarea şi adoptarea OUG nr. 13/2017 reiese din analizarea situaţiei de conflict constituţional şi a abuzului de putere a unei instituţii, peste prerogativele sale legale. Atât. Conform prerogativelor DNA, aceasta trebuie să ancheteze presupuse fapte de corupţie or, din cuprinsul sesizării, se putea lesne deduce că faptele presupuse nu ţin de competenţele sale.

5. Este fals, în opinia mea, că CCR ar avea de acum încolo atribuţii speciale în a se pronunţa pe rechizitorii şi acte de urmărire penală, urmând a transforma CCR într-o instanţă de drept comun, încărcată cu dosare, pentru că este singura competentă, conform legii sale de funcţionare, Legea nr. 47/1992, să decidă asupra atribuţiilor şi competenţelor care îi revin, fără ca autoritatea şi deciziile sale să poate fi contestate. CCR nu s-a pronunţat pe rechizitorii, ci pe existenţa sau inexistenţa unui conflict de natură constituţională între două autorităţi ale statului. Rolul CCR este acela de busolă şi balanţă de menţinere a echilibrului între puterile statului – legislativă, executivă şi judecătorească – nicidecum de supra-putere.

6. Trebuie să reţinem că atunci când nu există limite de reglare a prerogativelor şi competenţelor între autorităţi ale statului, se poate întâmpla orice abuz în numele unui „bine comun” decis arbitrar. De exemplu, se poate ajunge uşor la sancţionarea judecătorilor, inclusiv a judecătorilor constituţionali, procurorilor şi legislatorilor (guvern şi parlament) pentru exercitarea atribuţiilor fireşti ale ocupaţiilor lor, motivându-se că anumite decizii sunt suspecte, favorizează pe cineva sau pur şi simplu nu plac cuiva, ceea ce ar fi un derapaj extrem de periculos pentru democraţie.

7. CCR clarifică, încă o dată, distincţia dintre răspunderea penală a unor miniştri sau politicieni şi răspunderea politică. Este o practică standard, recomandată şi de Comisia de la Veneţia de a nu se aplica sancţiuni penale pentru exercitarea atribuţiilor funcţiei, existând şi alte mecanisme prin care se pot regla derapaje – control de constituţionalitate, respingerea unor acte normative şi altele. Într-un stat democratic există reglaje fine între puterile statului, astfel încât niciuna să nu ajungă să fie discreţionară. Aceasta înseamnă domnia legii, indiferent de instituţii şi autorităţi ale statului, interese conjuncturale sau contexte politice tensionate,  legea trebuie să fie deasupra.

8. Curtea a constatat că nu existau fapte penale şi că acţiunea DNA a avut în vedere raţiuni de oportunitate şi legalitate ale legiuitorului, ceea ce nu intră în sfera sa de competenţe.

9. Dacă ar fi existat probe, căci numai pe baza lor se poate desfăşura procesul penal şi aflarea adevărului, privind comiterea unor fapte penale, procurorii pot, chiar în urma acestei decizii a CCR, să investigheze orice aspect de natură penală aflat în legătură directă cu emiterea unui act normativ, cât timp sunt îndeplinite condiţiile esenţiale ale infracţiunii astfel cum sunt definite de Codul Penal. De altfel, au existat condamnări în instanţe pentru fapte penale de corupţie asociate cu emiterea unor acte normative, însă distincţia operată acum de către CCR merită reţinută ca atare şi evitate speculaţiile şi denaturarea raţiunilor strict juridice.

CCR şi-a respectat atribuţiile şi competenţele date prin lege în sarcina sa.

10. CCR a analizat – factual şi legal – şi a stabilit limitele constituţionale şi legale ale autorităţilor şi a constatat, întemeiat, existenţa unui conflict de natură constituţională (paragrafele 70 şi urm.). Pe scurt, CCR şi-a respectat atribuţiile şi competenţele date prin lege în sarcina sa. Opinia separată, a doamnei judecător Livia Stanciu a indus opiniei publice percepţia că CCR este dominată politic şi răspunde unor comenzi politice, scăpându-se din vedere că grila de analiză a motivării celorlalţi judecători diferă de cea exprimată în opinia separată prin faptul că ceilalţi opt judecători au pornit de la premisele constituţionale ale unui posibil conflict, în sensul că rechizitoriul DNA indica în mod clar raţiuni de investigare a legalităţii şi oportunităţii, iar doamna judecător Stanciu a pornit de la premisa că judecătorul constituţional nu se poate amesteca nicicum în evaluarea unor anchete penale, fără a permite nuanţa unei analize a situaţiei de fapt a demersului DNA şi apoi a filtrării acestuia prin sita Constituţiei.