Cum resetăm România?

Preşedintele şi protestatarii trebuie să colaboreze pentru a transforma tensiunea din societate în energia necesară unei schimbări în profunzime, care să ducă la instituirea meritocraţiei oneste în locul putreziciunii clientelar-mafiote

În criza actuală, preşedintele Iohannis are cel mai puternic aliat: latura activă civic a societăţii. De aceea, formarea guvernului de tehnocraţi trebuie dublată de presiunea intensă a preşedintelui şi străzii pentru transpunerea revendicărilor în realitate. Posibili paşi: decalarea alegerilor, demisia liderilor de partide, pentru a forţa deschiderea lor faţă de cetăţeni, iniţierea revizuirii Constituţiei, eliminarea clientelei politice.

Tragedia de la „Colectiv” a zguduit inerţia românească, revelând amploarea cangrenei în trupul societăţii. Durerea s-a transformat în mânie, iar revolta întredeschide, în sfârşit, un firav orizont al speranţei. Românii au suferit, în toţi aceşti ani ai chinului căutărilor postcomuniste, mai ales din lipsa dreptului de a visa la o viaţă decentă, într-o societate normală, în propria ţară. Politicienii ultimilor 26 de ani de asta se fac vinovaţi în primul rând. Acesta e oxigenul pe care l-au furat românilor: speranţa.

Ridicarea tinerei generaţii, în aceste zile, este, probabil, una din ultimele zvâcniri de vitalitate ale unei societăţi epuizate de batjocura politicianistă, de incompetenţa instituţională, de privarea sistematică de şanse.

Este esenţial ca protestele să producă o schimbare de substanţă.

Ruptura este cuvântul de ordine al mişcării de stradă. Ruptura de un sistem în care incompetenţa şi corupţia ucid oameni, ruptura de guvernarea în dispreţul cetăţeanului, ruptura de aroganţa politicienilor faţă de cei în slujba cărora ar fi trebuit să fie, ruptura de dezmăţul din bani publici, ruptura de primitivismul lichelelor analfabete, care s-au crezut Dumnezei, deşi n-aveau decât saci furaţi în căruţa efemeră.

Ciocoii tranziţiei sunt chemaţi, acum, să dea socoteală pentru fiecare şansă furată compatrioţilor siliţi să caute normalitatea oriunde, numai în propria ţară nu. Primul pas este eliminarea lor din viaţa politică şi publică. Este un imperativ al străzii şi o condiţie a despărţirii de stadiul primitiv al unei societăţi împărţite în şmecheri şi fraieri.

Radicalismul revendicărilor trebuie transpus în practică. Există un singur actor instituţional al schimbării: preşedintele Iohannis. E singurul reprezentant politic acceptat de demonstranţi, mai mult – e singurul lider creditat cu încrederea că ar putea scoate ţara din fundătură. În criza actuală, extrem de dificilă, preşedintele are cel mai puternic aliat: latura activă civic a societăţii.

Cred că procesul de formare a guvernului de tehnocraţi trebuie dublată de aceeaşi intensă şi dublă presiune, din partea şefului statului şi a străzii, asupra partidelor şi parlamentului, în vederea modificării cadrului legal, astfel încât alegerile parlamentare să fie decalate.

Se impune, de asemenea, o nouă reducere a numărului de parlamentari - solicitare majoră a societăţii civile - posibilă prin modificarea normei de reprezentare pentru mandatele de senator şi deputat. Chiar dacă măsura nu mai poate fi aplicată decât din 2020. Legea alegerilor parlamentare, adoptată în vară, înseamnă doar o revenire la sistemul electoral aplicat până în 2008. Viitorul parlament urmează să aibă 466 de membri, faţă de 588 în prezent. Mult, însă, peste cifra de 300 votată la referendumul din 2009.

În limitele legale şi instituţionale actuale, clasa politică, înainte de a închide uşa în urma sa, trebuie şi poate fi forţată să acţioneze pentru transpunerea în practică a solicitărilor românilor. Altfel, oricărui om lucid îi devine clar reversul: situaţia poate degenera, pentru că s-a ajuns într-un punct din care nu mai există cale de întoarcere. Mai ales după anul irosit din 16 noiembrie 2014 încoace, în care s-a tot declarat papagaliceşte că mesajul votului a fost înţeles.

Într-un context intern tensionat şi regional ostil, preşedintele Iohannis are datoria şi şansa istorică de a determina celeritatea şi amploarea acestui proces paşnic de schimbare.  

Totodată, cred că presiunea străzii trebuie focalizată asupra tuturor lamentabililor lideri actuali de partide. Demisia lor este condiţia indispensabilă a reformării clasei politice. Apar primele semnale că unii au receptat mesajul străzii.

Oricât de mare şi de justificat ar fi dezgustul acum, partidele sunt instrumentul prin care, în democraţie, acţionează cetăţenii. Partidele trebuie luate cu asalt, liderii locali şi centrali daţi afară, uşile deschise întru primenire. Dar pentru asta e nevoie din partea cetăţenilor de o implicare constantă, nu explozivă, doar câteva zile pe an. E nevoie de asumarea unei răspunderi mult mai mari decât obişnuita lamentare în faţa televizorului.

Presiunea asupra actualelor partide este obligatorie, întrucât altele noi sunt greu de construit în timp util pentru viitoarele alegeri – dar un asemenea efort, de durată, pentru noi construcţii politice, este extrem de important în perspectiva unei democraţii vii, nu de faţadă.

Sunt doar câteva măsuri (dintr-o listă mult mai lungă) care pot transforma tensiunea din societate în energia necesară schimbării. Desigur, întregite cu multe altele: limitarea numărului de mandate pentru toate funcţiile eligibile, modul de selecţie a candidaţilor la posturi publice, depolitizarea reală a sistemului funcţionarilor – totul pentru instituirea meritocraţiei oneste în locul putreziciunii clientelar-mafiote.

Cred că despre aceste măsuri concrete trebuie să fie vorba în continuare şi ele trebuie să devină miza majoră a alegerilor parlamentare, pentru a permite cetăţenilor opţiunea democratică asupra direcţiei şi modalităţilor efective de transformare a societăţii româneşti.

S-a schimbat ceva în numai câteva zile, datorită demonstraţiilor? Da, putem vorbi, în sfârşit, la modul realist despre resetarea României, nu despre fundătura guvernării Ponta.