Cum asupreşte guvernarea centrală pe cea locală

Când am văzut prima oară programul Forumului, prima senzaţie a fost a ceva ce am mai văzut.Vorbărie multă, de regulă, şi fapte puţine.

Sentimentul meu este că, în timp, aleşii locali şi-au pierdut forţa de presiune pe care o aveau acum 15-20 de ani asupra puterii centrale. De exemplu, în acea perioadă, nu exista o adunare generală a Asociaţiei Municipiilor din România (AMR) la care ministrul de interne sau prim-ministrul, sau, uneori, preşedintele ţării să nu participe. Prezenţa a cel puţin unuia dintre şefii executivului semnifica respectul recunoscut faţă de aleşii locali în cadrul sistemului politic. Toată lumea realiza şi recunoştea că puterea politică, dată prin vot de către cetăţean, este la primar, la alesul local, componentă esenţială legitimă a democraţiei locale.

Şi cu toate acestea, acest adevăr rămâne valabil, în mare parte, doar la nivel conceptual, afirmat în spaţiul public sau la forumuri, după care, în practica guvernamentală, acest adevăr se uită de către cei care se cred mai marii zilei. Guvernanţii, uită, pur şi simplu, că ei sunt acolo pentru că, la bază, aleşii locali reprezintă interfaţa reală a legăturii lor cu cetăţeanul.

Ce legitimitate au Cioloş sau Dâncu sau Tudorache în contrapondere cu Firea, Negoiţă, Scripcaru, Robu, Boc sau oricare primar de comună? Una indirectă.

Cu toate acestea, drama politică şi instituţională a primarilor, legitimaţi direct, este legată de faptul că, după alegeri, îşi dau seama că puterea pe care au primit-o prin votul cetăţenilor nu este dublată de putere reală, ea fiind intermediată de administratorii guvernamentali, care odată trezindu-se în vârful grămezii de bani, cred că puterea faţă de acest popor, le aparţine nemijlocit. Se auto-legitimează prin legitimitatea locală.

Abia după ce pun mâna pe structura primăriei, primarii îşi dau seama ce nedreaptă este reprezentarea. Deşi votul l-au primit ei, primarii, ca sa facă ceva pentru omul necăjit de la oraş sau sat sau pentru dezvoltarea comunităţii lor, decizia financiară este, de fapt, la acel funcţionar, care, numit într-un scaun, decide unde sa meargă finanţarea sau proiectul. Pai ce dreptate e asta?

Puterea centrală, de cele mai multe ori, spune, ce vrea, când vrea şi cum vrea. Ba că administraţia locală nu este pregătită profesional să gestioneze mai multe fonduri, ba că e coruptă, ba că fondurile nu sunt folosite eficient. Şi alte asemenea argumente. Şi asta pentru că, de fiecare dată, trebuie să găsească o scuză la refuzul de a da libertatea financiară bugetelor locale.

Am reţinut o afirmaţie a lui Vasile Dâncu de la acest forum. „Administraţiei locale îi lipseşte cca. 20% din necesarul de personal, iar salariile funcţionarilor din administraţia locală sunt şi ele de două, trei ori mai mici decât cele din administraţia centrală, dar deocamdată nu se poate face nimic. Mai aşteptaţi!”.

Păi dacă această administraţie centrală promite mereu şi mereu autonomie locală reală, de ce nu lăsaţi, domnilor guvernanţi, autorităţile locale să decidă asupra propriilor grile de salarizare? Răspunsul e simplu: pentru că tirania financiară a administraţiei centrale asupra celei locale continuă, an de an. Bugetele locale depind în proporţie de 75% de sumele de echilibrare venite de la Guvern. Şi atunci, despre ce autonomie locală să mai vorbim? O minciună sfruntată care se rostogoleşte artistic de 25 de ani. Mă mir că primarii acestei ţări, după atâta amar de ani, mai înghit această minciună. Iar odată la patru ani, se zbat, pentru ca partidele sa obţină cât mai multe mandate în parlament.

M-am mirat de ce preşedintele Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene din România (UNCJR), Marian Oprişan, nu a participat la acest Forum. Trebuia să spună câte ceva despre autonomia judeţelor. Dar care autonomie când bugetele consiliilor judeţene depind în proporţie de 80% de bugetul statului? Şi probabil a preferat să nu participe decât să creeze o situaţie stânjenitoare.

Vorbim de foarte mulţi ani despre regionalizare. Care regionalizare când Constituţia nu prevede al treilea nivel administrativ în România? Plimbăm acest concept ca pe un zăhărel cu gust de cucută.
Vorbim despre Codul administrativ într-o ţară în care legile ce guvernează decizia administraţiei se bat cap în cap, astfel încât primarii şi consiliile judeţene evită să mai ia o decizie capitală pentru dezvoltarea comunităţilor de frică să nu greşească. Vorbim de multe ori, şi de prea puţine ori de face ceva concret.

Stimaţi guvernanţi, nu uitaţi că aşa cum societatea românească a evoluat în 25 ani, şi cei din APL au evoluat. Au văzut multe, au început să priceapă multe, au început să facă distincţie între ambalaj şi conţinut, şi nu mai sunt impresionaţi de cuvinte frumoase şi de aparenţă. Cunosc şi recunosc tirania administraţiei centrale. Ceea ce nu se ştie, este când va înţelege administraţia locală că doar prin presiune se va elibera din captivitate şi va deveni liberă, aşa cum ar trebui să fie, o democraţie locală. Nu să fie la mâna unui ministru sau a unui birocrat în mod fundamental, când e nevoie de dezvoltare, de proiecte, de... o viziune locală.

Tirania administraţiei centrale se poate sfârşi doar prin înţelegerea de către aceasta că puterea locală stă la baza puterii centrale.

Doresc succes deplin actualului guvern în îndeplinirea promisiunilor făcute la forum.

Păcat de miniştrii care au fost invitaţi şi care aveau cu administraţia locală cât praful de pe toba de eşapament al unui camion Steagul Roşu.