Cultura şi infrastructura

Vă amintiţi, probabil, că dl. Daniel Constantin Barbu a fost silit să părăsească, în decembrie anul trecut, fotoliul de ministru al Culturii din cauza unor afirmaţii iresponsabile şi a unor comparaţii mai mult decât nepotrivite.

Punând în balanţă în cel mai neomenesc şi descalificant mod cu putinţă bugetul programului naţional HIV-SIDA şi cel al Festivalului Internaţional Shakespeare, fostul ministru a adus nemeritate ofense unor năpăstuiţi ai sorţii, dar şi grave prejudicii de imagine importantei manifestări de cultură teatrală de anvergură internaţională ce se desfăşoară o dată la doi ani la Craiova. La data de 12 decembrie 2013 am publicat un comentariu pe această temă, comentariu în finalul căruia îmi exprimam speranţa ca autorităţile româneşti, culturale şi nu numai, să facă astfel ca prin faptă să sprijine Festivalul.

Nu ştiam atunci că despre o asemenea faptă nici nu putea fi vorba. Tot la fel cum nu ştiam că dl. Barbu debitase năzbâtiile pe care le debitase într-un moment în care Bugetul de Stat pentru anul 2014 era deja definitivat şi când, cel puţin lui, nevrednicului ministru, îi era cunoscută informaţia că banii alocaţi culturii de guvernul plagiatorului Ponta în vederea următorului exerciţiu bugetar erau mai puţini decât cei din anii anteriori. Este de presupus de asemenea că atunci când spunea lucruri pentru care şi acum ar trebui să stea ascuns de ochii lumii, nu să îşi plimbe neomeneasca fiinţă prin studiourile ruşinii de la Antena 3, Daniel Barbu ştia foarte bine că în bugetul Ministerului Culturii pentru anul ce sta să înceapă nu se prevăzuse nici măcar un leu pentru evenimente culturale de anvergură naţională, că sumele pentru reabilitări de aşezăminte de cultură şi monumente sunt minuscule, că obiective importante precum Casa lui Enescu de la Mihăileni e condamnată la pieire, că nu sunt şi nu vor fi alocate fonduri pentru cercetări arheologice. Că bugetul Teatrelor Naţionale era diminuat cu 20%, ceea ce înseamnă, aproximativ, costul realizării unui spectacol.  

Succesorul numitului Barbu Daniel Constantin la Ministerul Culturii, liberalul (tot liberalul) Gigel Sorinel Ştirbu, nu a făcut nimic pentru a îndrepta aberaţia, a tăcut la fel de iresponsabil, fericit că minuscula şi peltica sa persoană a prins, fie şi numai pentru câteva luni, un post guvernamental pentru care nu îl recomanda nimic din pauperul lui CV. Nimic decât un carnet de partid.

Toată această realitate avea să fie dezvăluită la începutul lunii aprilie de actualul ministru al Culturii, dl. Kelemen Hunor, într-o emisiune difuzată de canalul Radio România Cultural.  Dl. Kelemen recunoştea că instituţiei pe care o conduce îi va fi imposibil să se implice din punct de vedere financiar, cel puţin în prima jumătate a anului, în manifestări culturale cu tradiţie precum Festivalul Internaţional de Film Transilvania de la Cluj (TIFF), Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu sau chiar Festivalul Shakespeare. O vagă speranţă ar fi fost recursul la Fondul de rezervă al guvernului, cu condiţia că acesta să dispună de bani.

Nu ştiu dacă respectivul fond e gol sau dacă dl. Ponta nu a vrut pur şi simplu să deschidă puşculiţa căci oricum cultura nu prea aduce puncte electorale, iar slujitorii autentici ai acesteia, certaţi cu ideea însăşi de plagiat, nu îi vor fi de nici un folos premierului în încercarea lui de a ocupa, începând din decembrie, suprema funcţie în Stat. Cert e doar faptul că o nouă ediţie a Festivalului Shakespeare a început miercuri la Craiova, fără ca organizatorii ei să aibă vreun leu de la Minister.

Mai grav e că incertitudinea pluteşte şi asupra modalităţilor prin care vor fi susţinute în a doua parte a anului evenimente majore al căror finanţator principal tradiţional este Ministerul Culturii. Mă gândesc, în principal, la Festivalul Naţional de Teatru şi la Concursul Internaţional George Enescu. Despre o contribuţie bugetară a Ministerului la o a doua ediţie a Festivalului Sergiu Celibidache, la festivalurile teatrale ale toamnei cu greu se poate visa în momentul de faţă. Toată nădejdea stă într-o eventuală rectificare bugetară salvatoare.

Complexul acesta de fapte e simptomatic pentru completa lipsă de viziune culturală de la Bucureşti, pentru absenţa oricăror politici culturale coerente la nivel naţional. O altă specificitate negativă ce individualizează în chipul cel mai de nedorit cu putinţă România.

Anul trecut, în septembrie, la deschiderea Festivalului Enescu, acelaşi fost ministru Barbu, îl plagia (tel maître, tel valet!) pe André Malraux, informând selectul auditoriu că ediţia din 2013 costă peste 8 milioane de euro, adică exact costul unui kilometru de autostradă. Nepotrivitul ex-demnitar făcea referire, fără a preciza sursa, la un discurs al autorului Condiţiei umane care, în ianuarie 1966, în calitate de ministru al Culturii, încerca să îi convingă pe membrii Adunării Naţionale de la Paris să aprobe pentru cultura naţională un buget echivalent cu cel necesar construirii a 25 de kilometri de autostradă.

Numai că, spre deosebire de culturnicul de la Bucureşti, Malraux avea exact ceea ce numeam mai sus- viziune culturală şi, în consecinţă, pleda pentru un proiect cultural coerent ce urmărea să pună Franţa în prim-plan. „Să nu ne jucăm de-a creatul amabil al unei case de cultură pe an! Să acţionăm serios, ştiind, doamnelor şi domnilor, că suma pe care v-o solicit este exact preţul a 25 de kilometri de autostradă. Pentru preţul a 25 de kilometri de autostradă, noi susţinem că Franţa, care a fost, la vremea ei, prima ţară pe plan cultural, este pe cale de a reface experienţe asupra cărora o lume întreagă îşi aţinteşte ochii. Pentru această sumă  mizerabilă, Franţa poate, în următorii zece ani, să redevină prima ţară culturală a Lumii ”, spunea Malraux.

Executivele de la Bucureşti, nu doar guvernul condus de Victor Viorel Ponta, nu sunt capabile să construiască nici autostrăzi, nici să elaboreze proiecte culturale de anvergură. Sunt, aşadar, corigente atât la capitolul Cultură cât şi la Infrastructură. Dar, la urma urmei, la ce ar merita ele notă de trecere? Probabil că numai la Demagogie şi promisiuni electorale fără acoperire în fapte.