Copacul vieţii şi moartea democraţiei
0
Ce-a fost la începutul lumii? Ce va fi la sfârşitul democraţiei? Ura? Omisiunea de a ne îngrozi de ce se petrece în democraţiile europene şi în capul unei Dăncilă? Sau ura, noi şi nepăsarea noastră?
Înaintea cuvântului despre care s-a scris că a fost la început trebuie să fi fost literele lui. În fapt, la început trebuie să fi fost dragostea din interiorul literelor Scrierilor Sfinte prin intermediul cărora, după cum ne învaţă misticii evrei, ne-a vorbit şi ne învaţă de bine Creatorul nostru.
E dragostea udând copacul vieţii, arborele fructifer din care Adam şi Eva n-au apucat să se înfrupte pentru că, la sfatul vicleniei şarpelui, mâncaseră din pomul interzis, al „cunoştinţei binelui şi răului“, spre a se trezi pedepsiţi şi expulzaţi, preventiv, din paradis.
Una din marile probleme ale urmaşilor lor nu e doar că au a gusta invariabil din amara poamă a morţii. Ci şi că mulţi se alfabetizează greu. Sau deloc. Nu învaţă bunăoară mai nimic despre valoarea vieţii. Şi nici la vorbe şi tăceri care s-o onoreze adecvat, s-o întărească, să-i confere libertate şi demnitate omului în viaţă şi respect morţilor săi nu se prea pricep. Mulţi preferă politicile identitare. Sau Halloween şi cultul morţilor. De pildă cultul „sfintei morţi“, numită „Santa Muerte“, cum îi spun milioane de mexicani, care i se închină zeiţei cu zgomot mare, cu imnuri şi trompete, cu lăute şi băute.
La limita răsăriteană a gintei latine se închină ode similare. Sunt cele nu mai puţin entuziaste, adresate „conducătorului iubit“ şi predate românilor asiduu, în ceauşism. Dăscăliţi susţinut, în epoca de aur, de regimul comunist, activiştii PCR şi le-au însuşit parcă pentru eternitate. Le-au ţinut minte excelent şi cei din Mehedinţi, care i-au adresat zilele trecute „conducătorului iubit“ un imn de dragoste fierbinte, mişcătoare până la lacrimi. „Cu prilejul zilei de naştere a domnului preşedinte al PSD, Liviu Dragnea, Organizaţia PSD Mehedinţi îi adresează cele mai calde urări“ de bla bla „şi prosperitate, dorindu-i, totodată, să se bucure“, bla bla... „de înalta noastră consideraţiune şi un călduros la mulţi ani“, cum cu abnegaţie şi limbă de lemn de copac al morţii, scriu, între altele, adulatorii regimului dragniot.
Mai scumpă la vorbă şi lacrimi s-a dovedit Viorica Dăncilă. Întrebată ce mesaj le transmite victimelor Colectiv, premierul a ridicat sec mâna, a refuz net. A mulţumit, tot a refuz categoric, şi-a întors dosul către jurnalişti şi a părăsit în grabă scena, abţinându-se de la orice altă reacţie spontană.
Premierul în exerciţiu nu pare să fi reuşit să realizeze ce s-a întâmplat acolo.
Nu e mult de când flăcările au înghiţit corpurile de sunete ale albumului „Mantras of War“, prezentat de trupa performând în Clubul Colectiv care funcţiona ilegal în fosta fabrică Pionierul. Dar în cei trei ani scurşi de atunci, nici dreptate nu se făcu, nici Dăncilă nu se deşteptă.
Premierul în exerciţiu nu pare să fi reuşit să realizeze ce s-a întâmplat acolo. A priceput poate că, în colaborare cu indolenţa, incompetenţa şi ticăloşia autorităţilor, vâlvătăile izbucnite atunci n-au mistuit doar muzica, ci şi zeci de tinere vieţi, nevinovate.
Mai greu i-o fi fost să înţeleagă că i se cere să afişeze, retrospectiv, măcar un minim de empatie, deci de civilizaţie, faţă de aceşti oameni, rămaşi nerăzbunaţi, pentru că cleptocraţia îşi apără corupţii, incompetenţii şi criminalii. Şi că nevinovaţii omorâţi sunt şi victimele regimului PSDist, pe care ea, marioneta conducătorului iubit, îl slujeşte cu devoţiunea fierbinte a adoratorilor sfintei morţi, cu indiferenţa faţă de cetăţeni, de oameni vii şi de popor a adepţilor marilor dictatori.
Gestul ei arogant de a întoarce spatele în replică la oceanele de lacrimi vărsate de tragedia oamenilor ucişi cu zile, de Colectiv, trădează mai mult decât o incomensurabilă prostie. În fapt, e o inadecvare insolentă, agresivă, ţipătoare, care, departe de a se produce din senin, se trage din efectul fricii superstiţioase a activistului pesedist de şcoală nouă, de a sfârşi, împreună cu conducătorul prea iubit, prin a împărtăşi soarta guvernului precedent, al pesedismului pontist de şcoală veche, debarcat de furia cumulată a oamenilor, cărora cuţitul corupţiei le-a ajuns la os.
Vor fi unii care vor atribui tăcerea Dăncilei şi unei presupuse conştiinţe a insuficienţei intelectuale care ar putea-o anima, eventual, pe şefa nominală a executivului României. Or, e greu de ştiut ce anume o însufleţeşte. Şi care este ADN-ul ei. Fiindcă acest premier al statului neparalel dă semne să nu facă parte dintre urmaşii celor care, prin Adam şi Eva, au dobândit, ilegal, cunoaşterea binelui şi răului.
Şi nici dintre cei care se trag din pavian. Pesemne vine, cine ştie, împreună cu viitorul ei coleg de cabinet, Hurduc, dintr-o „lume paralelă a viitorului“, în care, ca alternativă la provenienţa omului din maimuţă, crede cu sfinţenie ministrul propus de PSD la cercetare. E, cert, lumea dispreţului suveran faţă de poporul supus, care, deşi nu pilotează bolizi de lux de fabricaţie germană, are „neobrăzarea“ să vrea democraţie şi legi egale pentru toţi.
Dacă la începutul lumii a fost dragostea vie revărsată de Creator în literele sfinte, ce va fi la catafalcul democraţiei? Nu ura ideologilor identitari, ca şi complicitatea şi nepăsarea noastră, cea de toate zilele?
Întrucât ştie, de la 10 august 2018, că România a încetat să fie democraţia fie şi defectă care s-a edificat prin consens naţional spre a merita accesul la NATO şi UE, acest popor se împuţinează văzând cu ochii, prin migraţie. Ori îşi pierde, treptat, încrederea în democraţie şi alianţele occidentale.
Şi în fond, ce mai înseamnă aceste alianţe constituite pe bază de valori ca libertatea şi drepturile omului, dacă NATO îşi păstrează în componenţă state ca Turcia? Dacă UE va fi condusă de guvernul Dăncilă, Europa lăsând România pe mâna regimului Dragnea? Dacă însăşi CEDO confundă pacea în Europa cu împăciuitorismul şi, ca atare, calcă în picioare dreptul la exprimare liberă, aflat la temelia democraţiei, validând, în aplauzele unor organizaţii extremiste pakistaneze, ca „Tanzim a Islami“, legea blasfemiei din şaria, care interzice „defăimarea profetului Mahomed“?
Şi dacă, în replică la masacrul comis de un rasist antisemit, smintit de ideologia extremei drepte, într-o sinagogă americană numită „Etz Haim“, „Copacul Vieţii“, se manipulează politic morţii acestei băi de sânge, din care unii supravieţuiseră Holocaustului, vinovaţi nefiind, în opinia ideologilor identitari ai stângii, atât criminalul şi doctrinarii antisemitismului, cât preşedintele american?
Dacă la începutul lumii a fost dragostea vie revărsată de Creator în literele sfinte, ce va fi la catafalcul democraţiei? Nu ura ideologilor identitari, ca şi complicitatea şi nepăsarea noastră, cea de toate zilele?
Petre Iancu - Deutsche Welle
Se încarcă comentariile...
