Ce s-a întâmplat acolo a fost ceva într-atât de grav şi relevant încât poate fi considerat drept un incident foarte serios de securitate într-o ţară membră NATO şi UE. Încălcând într-atât toate protocoalele, încât chiar merită o discuţie aprofundată şi foarte serioasă. Pe măsura implicaţiilor evidente.

Astfel, doamna Prim Ministru personal, cu o totală sinceritate inocentă, mărturiseşte public că fusese sunată la telefon, pe celular, de Preşedintele Iohannis. Nu a răspuns apelului deoarece, spune dânsa, nu l-a auzit, fiind în mijlocul entuziasmului popular declanşat de Festivalul Lalelelor. După 3 ore, zice dânsa în continuarea declaraţiei, vede apelul şi telefonează pentru a vorbi cu dl. Iohannis. Incidentul grav de securitate este că, tehnic vorbind, timp de 3 ore, a fost imposibilă o legătură telefonică între Preşedintele unei ţări NATO şi Prim-Ministrul ţării respective, ambii aflaţi pe teritoriul naţional. în condiţii de pace. Adică fără scuza posibilă a unei intervenţii militare cibernetice ostile care să fi dizabilitat sau întrerupt temporar capacităţile de comunicaţiile civile şi militare (clasice sau prin sisteme protejate). Timp de 3 ore, în condiţii de pace, Preşedintele CSAT şi Comandatul şef al forţelor armate nu a putut comunica cu Prim-Ministrul, care este şi vicepreşedinte al CSAT.

Ce protocoale s-au încălcat?

Păi, în primul rând, cel fundamental în ce priveşte asigurarea în orice moment, 24/24, comunicarea directă între persoanele din lanţul naţional de comandă şi control. În cazul anumitor funcţii (printre care, evident, şi cea ocupată de doamna Dăncilă), comunicarea trebuie asigurată permanent oriunde s-ar afla în lume persoanele respective, iar pentru alt nivel de funcţii, comunicarea pe telefoane securizate se face doar pe teritoriul naţional, telefonul respectiv fiind „al funcţiei“ predat de titular înlocuitorului său la comandă pe timpul absenţei din ţară sau în alte cazuri prevăzute de lege. Caracteristica esenţială a circuitului de comandă şi control, în România ca şi oriunde în lume, este statutul său de permanenţă, toate forţele specializate ale statului lucrând pentru protejarea statului respectiv şi garantând perfecta sa funcţionare, în condiţii de pace sau de război. Condiţie fundamentală pentru credibilitatea sistemului de securitate şi apărare naţională, atât pentru supravieţuirea naţiunii respective, cât şi pentru funcţionarea sa corectă în raport cu obligaţiile asumate faţă de aliaţi.

Ori, România a arătat că se poate întrerupe acest sistem la nivelul uneia dintre componentele sale esenţiale. Timp de 3 ore, doamna Prim-Ministru a ieşit fizic din linia de comandă şi control. Chestiune foarte gravă deoarece, în caz de situaţie de urgenţă, militară sau civilă sau de primire a unui semnal cu codul de urgenţă de la NATO sau, bilateral, din partea unei naţiuni aliate, Comandantul şef al armatei trebuie, pentru a urma protocolul, să ia o decizie de activare a uneia sau a mai multor categorii de forţe, decizie pe care o comunică şefului executivului. În cazul nostru, doamnei Dăncilă. Dânsa trebuie să alerteze mai departe, pe linia de comandă şi control, pe responsabilul politic guvernamental de resort, adică Ministrul Apărării, urmând ca acesta să dea dispoziţia ca Şeful Statului Major să treacă la acţiune, aplicând unul dintre planurile prestabilite. Desigur, în circumstanţe cu totul excepţionale, există protocoale care prevăd fie scurtcircuitarea lanţului de comandă (spre exemplu, Comandantul şef ordonă direct Şefului Marelui Stat Major declanşarea unei acţiuni), dar, evident, nu eram în situaţia asta.

La fel de gravă mi se pare problema aparatului telefonic în sine. Fiecare responsabil din lanţul de comandă şi control dispune de o reţea principală şi una de rezervă pentru comunicaţii securizate. Există, astfel, unul sau două telefoane portabile pe care persoana respectivă le poate avea asupra sa, mai există unul de rezervă la aghiotant şi, eventual, altul la unui dintre ofiţerii de protecţie. Pe lângă cele care există în maşina principală şi cea de rezervă. Mai poate exista şi un telefon cu linie unică, dedicată prin satelit şi criptată conform unui algoritm unic şi schimbat după fiecare convorbire, între două persoane sau două puncte de comandă.

Există, de la caz la caz şi în funcţie de nivelul funcţiei ocupate, protocoale de securitate extrem de stricte privind telefoanele respective care, pentru a fi activate, au nevoie de una sau două chei de identificare pentru ca mai apoi să urmeze al doilea nivel, cel al amprentei digitale şi apoi oculare. Ofiţerii din sistemul de protecţie primesc o instruire specială în comunicaţii speciale, unii dintre ei se ocupă chiar de gerarea exclusivă a comunicaţiilor protejate, iar cei doi sau trei aghiotanţi personali ai personalităţii beneficiind de protecţie avansată pot avea acces la aceste telefoane, unii pot avea chiar dreptul de a comunica cu omologii lor din reţeaua de protecţie apropiată a altor demnitari, naţionali sau străini, pentru a gera cât mai eficient o situaţie de urgenţă sau pentru a aranja o teleconferinţă în sistem protejat, aşa cum, spre exemplu, se poate face prin telefoanele CryptoSmart. Sau mai vorbim şi despre ofiţerii din reţeaua de protecţie care sunt la post fix lângă terminalele telefoanelor fixe din reţeaua STS în perioada absenţei din locaţia respectivă a demnitarului respectiv?

Ce tip de aparat telefonic avea în mănă doamna Dăncilă la Piteşti? Al dânsei personal, asta în cazul în care, Doamne fereşte, ar mai fi păstrat vechea sa linie privată şi n-ar fi cerut securizarea acesteia, fie şi la un nivel minimal de protecţie? Sau era telefonul securizat al funcţiei, cel care în momentul când se activează transmite un anume tip de semnal imposibil de ignorat? Sau acest telefon se afla la „cineva de încredere“ din noile forţe de protecţie care asigură perimetrul defensiv în jurul doamnei Prim-Ministru, asta deoarece SPP-ul profesionist a fost înlocuit prin decizia Partidului? Caz în care, cine era responsabil de protocolul de alertă?

Iată, reunite, după părerea mea, toate condiţiile pentru a vorbi despre un cod roşu de securitate.

Vă daţi seama ce înseamnă spaţiul de 3 ore atunci când ţara ar fi sub un atac militar masiv? Ce înseamnă 3 ore în estimarea de pagube declanşate de o situaţie de urgenţă civilă? Ce înseamnă 3 ore dacă dânsa ar fi trebui să fie informată, discret, personal şi foarte urgent, că trebuie să plece din obiectiv sub un pretext oarecare, fără să creeze panică, pentru a fi evacuată spre prima locaţie de refugiu?

Timp de 3 ore, Ţara a avut un Prim-Ministru la festival. Şi, uite, viaţa a mers mai departe, nu s-a întâmplat nimic, care-i problema? Să ne ferească Dumnezeu să trebuiască să dăm vreodată un răspuns pe un ton serios. Deocamdată, totul e la mişto. Şi festivalul, şi protocoale de securitate, şi ştiinţa guvernării. Şi apoi, nu uitaţi, vine un weekend prelungit de Ziua Internaţională a celor care muncesc. Nu uitaţi să luaţi şi o lalea pe lângă dvs. Poate s-ajute.