Ce se întâmplă cu PNL?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Rezultatul dezechilibrat al alegerilor sau Ordonanţa de Urgenţă au grăbit propagarea focului şi pot fi considerate cauze mai degrabă conjuncturale. Când vorbesc de dezechilibru electoral, am în vedere două lucruri.

Primul este procentul sub 40% al participării la vot, ceea ce a permis PSD să creadă sau, cel puţin, să strige urbi et orbi că a a fost ales de popor, cu toate că doar 18% din electorat i-a dat votul. Al doilea element dezechilibrator a fost pletora de partide minuscule şi greu identificabile prin program, mai ales pe dreapta, care au dus la dispersarea votului util. Cauza esenţială a crizei sociale de astăzi este criza politică din PNL din cursul anului încheiat.

M-am retras de bună voie

 Am făcut parte din conducerea a două partide liberale, PAC şi PNL, vreme de zece ani, retrăgându-mă din viaţa politică de bună voie, fără a mai nutri vreo ambiţie în acest sens, în plus, rămânând în raporturi cordiale cu majoritatea foştilor mei colegi de partid: iată de ce nu pot fi bănuit de frustrări sau de dorinţa de a plăti poliţe. Socotelile mele cu viaţa politică sunt definitiv încheiate. Nu însă şi cu PNL, în măsura în care, liberal fiind eu din tată-n fiu, cum spune centenarul domn Quintus, nu pot vota decât cu PNL. Fie şi când PNL se află în criza actuală, una cu multe capete, deşi cu prea puţin cap, fie şi dacă, Dumnezeul politicii să ne păzească!, va dovedi, cu ocazia Congresului anunţat, tendinţe sinucigaşe. Una peste alta, n-aş dori ca teza mea să fie luată drept subiectivă sau, şi mai rău, ca o reglare de conturi. Cum, s-ar putea întreba unii, să dai vina exclusiv pe PNL pentru o situaţie politică şi socială complexă, care presupune în mod obligatoriu o mulţime de cauze? Greşelile stupide ale PSD sau ambiţiile disproporţionate ale ALDE să nu conteze? Contează, desigur, toate, cum ar fi populismul deşănţat al unor lideri politici sau naivitatea unui electorat îmbătrânit într-o încredere oarbă în promisiuni deşarte. Dar dacă PNL rămânea un partid responsabil şi democratic, PSD nu făcea 46%, ALDE nu intra în parlament, iar opoziţia actuală nu era silită să se sprijine pe lipsa de experienţă a USR, pe oportunismul UDMR şi al minorităţilor, care ţin nesmintit partea puterii momentane, nici cu un PMP paradoxal, care nu se ştie de ce parte a tabloului se situează, cu toată imensa experienţă politică a lui Traian Băsescu, sfâşiat între onoarea care i se cuvine pentru a fi pus în funcţiune justiţia şi obligaţiile, omeneşte de înţeles, faţă de incriminarea de către aceeaşi justiţie a unora din membrii familiei sale. Ce ar mai trebui să adaug spre a face evident riscul major de derivă politică pe care l-a creat PNL?

Erori politice evitabile

Aş vrea să prezint mai îndeaproape ce se întâmplă în PNL de un an şi mai bine încoace. Mai exact: ce se vede din afară, dar nu numai, fiindcă vorba umblă. Un element esenţial a fost fuziunea cu PDL. Am trăit un astfel de proces când PAC a fuzionat cu PNL la sfârşitul anilor 1990. Era vorba de două partide incontestabil liberale şi totuşi fuziunea nu s-a produs niciodată până la capăt. În orice caz, când am plecat eu din politică, ea nu avusese loc decât parţial. Asta, deşi în fruntea PNL şi a PAC se aflau personalităţi politice despre care astăzi vorbim ca despre clasici. PNL şi PDL au avut din prima clipă o şansă de fuziune mult mai mică. PNL venea cu personalităţile, PDL cu structurile. Mariaj, principial imposibil. Iar când Crin Antonescu a dispărut ca măgarul în ceaţă, Tăriceanu şi-a continuat fantasmele USL-iste, aliindu-se încă o dată cu PSD, ca soarele cu luna, iar Iohannis a devenit preşedinte, ce i-a mai putut oferi PNL tovarăşului de drum PDL, după ce-i impusese titulatura?

Începutul sfârşitului

Copreşedinţia Gorghiu-Blaga a reprezentat începutul sfârşitului. Parcurs presărat de erori politice evitabile, de n-ar fi decât incapacitatea de a găsi un contracandidat la Bucureşti pentru Gabriela Firea, mizând la un moment dat pe Marian Munteanu, care are cu liberalismul tot atâtea legături câte am eu cu Papa de la Roma, bălmăjeală sfârşită cu abandonul lui Blaga, cel care i-a câştigat lui Băsescu toate alegerile, şi al lui Orban. Abandonuri care îi onorează pe cei doi, dar care lasă locul gol pentru alde (sic!) Atanasiu, Dolha, Modreanu, Turcan, Buşoi şi chiar Predoiu, cel lipsit de charismă şi de umor. Politica de cadre a PNL s-a dovedit, în plin schimb de generaţii, catastrofală. Alina Gorghiu a crezut că drege busuiocul cu un reputat medic octogenar, nefăcând în schimb loc pe liste unor intelectuali liberali ca Traian Dobrinescu, Vlad Nistor, Puiu Haşotti, Lucia Varga şi altora, printre care câţiva sugeraţi de mine, foşti parlamentari sau primari PAC sau PNL, cu care s-ar fi câştigat cu siguranţă locuri în parlament.

Ceea ce deduc eu din comportamentul sinucigaş al partidului care a făcut România modernă şi care avea de jucat rolul cel mai important în România postcomunistă este, pe lângă rivalitatea iresponsabilă între orgolii, o carenţă majoră de cultură politică. Vreau să-i văd pe liderii PNL care nu recunosc că au fost puşi în cunoştinţă de cauză, şi nu o dată, în privinţa acestui rol, la fel de necesar după 1989, cum a fost în timpul domniei lui Carol I. S-au scris studii istorice pe ceastă temă. De ce nu le vor fi citit? Eu însumi le-am vorbit în două rânduri, invitat de femeile liberale şi apoi la aniversarea Bucureştilor liberali şi a PNL însuşi. Voi spune frumoasa poveste cu pricina şi cititorilor „Weekend Adevărul“ de săptămâna viitoare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite