
Berlusconi, omagiu liderului fascist al Europei
0Ieri, la un miting organizat la Milano pentru celebrarea Zilei Internaţionale a Holocaustului, Silvio Berlusconi, fostul lider al dreptei italiene, personaj dintre cele mai influente în familia Partidului Popular European, a rostit cuvinte pe care nimeni nu le-ar mai fi considerat posibile după ce lumea păruse să înţeleagă şi să asimileze lecţiile cumplite ale celui de-al Doilea Război Mondial.
"Fascismul este o religie. Secolul XX va fi cunoscut în istorie drept secolul fascismului.” (Benito Mussolini)
Liderul politic de azi din politica italiană (cel care-şi doreşte un come-back pe prima scenă) elogiază pe Benito Mussolini, asumându-l în totalitate, cu excepţia notabilă a legilor rasiale.
„Legile rasiale reprezintă cea mai mare greşeală ai liderului politic Mussolini care, în schimb, a făcut atât de multe lucruri în atât de multe domenii” a afirmat Berlusconi, adăugând şi că „Italia nu poartă aceeaşi responsabilitate ca Germania”. Asta aproape simultan cu momentul în care, în Germania, Cancelarul Angela Merkel spunea că ţara sa „are o responsabilitate permanentă pentru crimele naţional-socialismului".
Foarte grave remarcile lui Berlusconi pentru că, dincolo de o evidentă încercare de repunere în discuţie a personalităţii şi rolului marelui aliat al lui Adolf Hitler, poate fi vorba şi despre o asumare de nouă identitate politică, acea "dreaptă de dincolo de dreapta" sau de "nouă dreaptă" care, acum, pare să câştige noi şi noi adepţi în Europa şi în alte părţi ale lumii.
Cu discursuri din ce în ce mai dure şi violente, modelate după textele discursurilor lui Hitler, dar şi cu elemente ideologice noi din zona "dreptei ariene" , "mişcării albilor" sau a "miliţiilor patriotice" din SUA, unele dublate de grupări paramilitare foarte bine echipate şi antrenate pe sistemul grupărilor de comando.
Periculos demers deoarece, asemeni propagandei neo-naziste a ultimilor ani, se culeg selectiv elementele istoriei tragice a timpului respectiv, reliefând exclusiv realizările pe plan economic. Există? Cu siguranţă că da şi sunt incontestabile.
Politica promovată de Mussolini a reuşit să reducă în mod considerabil rata şomajului, să modernizeze şi să eficientizeze spectaculos transportul pe căile ferate, să reorganizeze poliţia şi să declanşeze prima ofensivă reală împotriva Mafiei siciliene şi a celei din sudul Italiei.
Sigur că da, numai că dincolo de asta, a existat, la fel de incontestabilă, rezultantă directă a aceleiaşi politici, alianţa necondiţionată cu regimul criminal nazist, invazia Somaliei, participarea alături de Franco în oroarea de război civil spaniol sau alături de Hitler în încercarea nereuşită de invadare a Greciei şi URSS, trimiţând la luptă o armată neantrenată, prost echipată şi nesusţinută logistic.
Numai că asta nu a contat niciodată pentru Mussolini care, asemeni lui Adolf Hitler, credea în valoarea absolută şi binefăcătoare a războiului pentru întărirea virtuţilor propriei naţiuni, obliterate de umanism, socialism şi, evident, de oculta mondială comunistă şi iudeo-masonică.
„Războiul este pentru un bărbat ceea ce maternitatea înseamnă pentru o femeie. Din punct de vedere filozofic şi doctrinar, eu nu cred în pacea perpetuă”, spunea Mussolini şi se poate ca unii lideri politici de acum să creadă că, în actualul context al politicii europene şi mondiale, o asemenea teză ar putea fi reluată în scop electoral.
E vorba despre un context în care exacerbarea sărăciei cu toate problemele sale conexe, dublată de ceea ce Hitler denumea într-o berărie a începuturilor sale "clasa politcă vinovată de inerţie absolută, incapabilă să depăşească nivelul unor certuri pentru putere, la fel de mărunte ca şi interesele pe care le promovează, nedemnă să ne conducă şi condamnată să dispară de logica unor timpuri care vor să vină, acelea pe care nu le poate înţelege sau accepta, cele ale dominaţiei omului nou, parte a unei rase condamnate să conducă şi să învingă".
Nu este deloc, absolut deloc imposibil, ca asemenea cuvinte să găsească din nou un ecou, poate chiar devastator, în sânul unei populaţii atât de greu afectată de criza actuală. Un electorat care caută exlicaţii şi, fiindcă nu le găseşte de atâta timp, un vinovat, fie el şi acela de serviciu. Dacă oamenii vor vedea că nimeni nu vrea să-şi asume răspunderea, vor accepta orice vinovat, cu condiţia să existe nişte argumente minimale convingătoare şi o voce care să le sune bine la auz.
Este oare posibil ca şi la noi să se reia aceste teme, odată vehiculate, exact în aceiaşi termeni, de ideologia Gărzii de Fier, de altfel mai mari admiratori chiar ai lui Mussolini decât ai lui Hitler? Greu de imaginat ştiind care sunt, acum, cei care se tot străduiesc să reînvie imaginea Legiunii.
Foarte uşor de imaginat dacă am anticipa aparţia unui lider carismatic de tipul Zelea Codreanu în condiţiile în care ideile de care vorbeam vor începe să acţioneze în reţea şi să solicite organizaţii naţionale satelit. Exact ca atunci şi, foarte probabil, cu aceleaşi rezultate.
Până atunci, însă, uitaţi-vă la lispa de interes, de reacţie şi de informaţie profndă a juctorilor noştri pe scena politică. Îi va costa? Sigur, foarte repede. Dar pe noi?
Sigur, foarte repede, în funcţie de ce vom alege.