Anul Diasporei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cred că nu e deloc exagerat dacă, într-o încercare de definire printr-o singură sintagmă, a anului 2014, am spune că acesta a fost unul al Diasporei.

Mai exact anul în care aceasta şi-a regăsit unitatea despre care s-a spus adesea că ar fi o iluzie, dar şi identitatea. De unde capacitatea ei de acţiune şi de afirmare. De unde perceperea ei ca instituţie. 2014 a fost anul în care s-au făcut paşi importanţi în vederea anulării distanţelor şi prăpăstiilor nenaturale şi cu toate acestea încă existente între românii de dinlăuntrul şi din afara graniţelor ţării. Fapt confirmat de un sondaj sociologic IRES, dat publicităţii în urmă cu doar câteva zile, ce creditează Diaspora cu 60 de procente încredere.

 2014 a fost, deopotrivă, anul în care românii din ţară sau măcar o consistentă parte dintre ei s-au coalizat cu cei ce, din diferite motive, au ales sau au fost siliţi să părăsească locurile în care s-au născut. Au făcut-o pentru că guvernul de la Bucureşti şi principalul partid de guvernământ au încercat să le limiteze acestora din urmă dreptul la vot. Adică să le interzică să se manifeste ca cetăţeni români cu drepturi depline. Iar această încălcare a cel puţin unei părţi a ceea ce se numea odinioară “contractul social” i-a costat scump pe guvernanţi şi, din câte se pare, decontul nu este tocmai complet, lunile viitoare putând aduce cu ele surprize de proporţii.

Fără doar şi poate, refacerea legăturilor fireşti dintre românii din ţară şi cei din străinătate, legături întrerupe odată cu începutul instaurării regimului comunist încă din anul 1945, trebuia să se petreacă mai demult. Începutul s-ar fi cuvenit să fie acum 25 de ani, imediat după Revoluţie, atunci când era cum nu se poate mai normal ca însuşi conceptul de exil românesc să dispară. Nu a fost să fie. Şi nu a fost nicidecum pentru că mulţi dintre compatrioţii noştri au ales să se folosească  după 1989 de dreptul la liberă circulaţie şi de dreptul la emigrare dobândit nu doar pe hârtie după ani lungi de îngrădire pentru a porni în căutarea unei vieţi mai bune şi mai îndestulate. Viaţă pe care România ieşită din comunism nu era pregătită să le-o ofere. Ci fiindcă mult timp după 1989 emigrarea a fost socotită şi calificată de oficialităţi, e drept, cu jumătate de gură şi în reuniuni informale, pe la colţuri sau în izbucniri nervoase, drept un păcat sau o dezertare. Taxate, înfierate ca atare în bună tradiţie comunistă.  

Noţiunea de exil, cu toate conotaţiile politice pe care le implică ea, nu a dispărut în decembrie 1989 sau pe parcursul anului 1990 şi fiindcă puterea nou instalată îndată după fuga lui Nicolae Ceauşescu a încercat să substituie dorinţei de schimbare şi de înlăturare a oricărei urme de comunism, dorinţă afirmată ca atare încă din seara zilei de 22 decembrie 1989, un scenariu cu rezonanţe şi disonanţe bolşevizante ce a ajuns la apogeu odată cu mineriada din 13-15 iunie 1990. Scenariu al cărui rost a fost acela de a păstra, cu minime cosmetizări, specificităţile organizărilor, structurilor şi ierarhiilor comuniste.

Speriaţi de acest scenariu ca şi de perspectiva deloc improbabilă la acea dată că România nu va ieşi niciodată din sfera de influenţă a Moscovei, perspectivă în bună parte confirmată de coordonatele politice pe care a evoluat ţara până la destrămarea URSS dar şi mult timp după aceea, în vremea regimului Iliescu şi a guvernării Văcăroiu, mulţi români au profitat de paşaport spre a nu se mai întoarce în ţară. Traumatizaţi de anii de comunism, dar şi de lunile în care şi-au văzut speranţele de mai bine din nou năruite, unii dintre noii exilaţi au dorit, în cel mai explicabil şi natural mod cu putinţă, să şteargă totul cu buretele, să uite tot ceea ce au lăsat în urmă, să înceapă o viaţă nouă, să îşi trăiască omeneşte şi în demnitate anii ce le mai rămăseseră.

Propaganda noii puteri a făcut la rându-i tot ceea ce a fost posibil spre a denigra emigraţia românească într-un mod ce semăna teribil cu cel din anii comunismului şi ai ceauşismului. S-a năpustit asupra unora dintre cei demult plecaţi şi care au dorit să revină pentru că nu au încetat niciodată să se gândească la binele dar şi la necazurile ţării. Care au vrut ei înşişi să iasă din izolare, ajutându-şi astfel ţara să părăsească izolarea impusă de comunism. Care au vrut să rupă tăcerea, să-şi spună cuvântul şi să îşi afirme fapta.

 În plus, profitând de neştiinţa multora dintre români, de persistenţa în mintea unora dintre ei a rămăşiţelor propagandei comuniste ostilă exilaţilor, o propagandă ce punea semnul egalităţii între viaţa în Occident şi lipsa de patriotism, noile autorităţi şi organele de presă controlate de acestea le-au creat multora dintre liderii politici ai Opoziţiei biografii mistificate, transformându-le cinic, din pix şi din cerneală tipografică, anii de închisoare de la Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat sau de la Canal, anii de deportare în Bărăgan în ani petrecuţi în cafenelele şi hotelurile de pe riviera franceză.

O vreme intoxicarea a reuşit. Însă, din fericire, nu a reuşit definitiv. Atunci când românii şi-au dat seama de caracterul ei grosier manipulatoriu şi au început să o refuze, urmaşii “emanaţilor” din 1990 au inventat alte poveşti la fel de toxice, la fel de neadevărate. De pildă, profitând de nemulţumirile, unele cât se poate de reale şi de justificate, provocate de felul în care şi-a exercitat îndeosebi cel de-al doilea mandat, câştigat la mustaţă, preşedintele Traian Băsescu, mulţi fruntaşi ai PSD, ai USL ca şi televiziunile subordonate s-au străduit din răsputeri să acrediteze ideea că răul li s-ar trage românilor din ţară tot dinspre voturile Diasporei şi dinspre cele ale cetăţenilor români din Republica Moldova.

Cine seamănă vânt culege furtună, spune un vechi proverb românesc. Iar de adevărul lui s-au convins pe piele proprie candidatul la preşedinţie Victor Ponta, partidul condus de el şi stafful său de campanie în urmă cu mai puţin de două luni. Învrăjbirea şi falsul nu au mai putut fi victorioase, iar minciuna nu a mai putut triumfa  în alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014.

Cu această ocazie românii au realizat că nu poate fi vorba despre o renaştere veritabilă a României atâta vreme cât în calea comunicării dintre cei din ţară şi cei din străinătate se vor afla oprelişti artificiale create de guvernanţi trecători şi mărunţi. Atâta vreme cât Diaspora este ignorată şi denigrată. Cât nu se ţine seama de cuvântul ei, dar şi de exemplul ei. De mobilizarea sa exemplară. Care a pus la o parte divizări, suspiciuni, bănuieli, neîncrederi ale căror origini se cuvin căutate tot în anii de comunismo-securism.

Opreliştile acestea au fost înlăturate, parţial şi temporar, în 16 noiembrie. Preşedintele Klaus Iohannis îşi doreşte ca în timpul mandatului său înlăturarea  obstacolelor de orice fel să devină una definitivă. Să fie create condiţiile ca românii să nu mai vadă în stabilirea peste hotare unica şansă de reuşită în viaţă şi ca măcar o parte dintre cei deja plecaţi să fie tentaţi de perspectiva reîntoarcerii. Cum dl. Iohannis însuşi are o parte din familie stabilită în Occident şi fiindcă chiar domnia sa a mărturisit că într-un moment al vieţii sale puţin a lipsit să nu ia calea exilului avem toate motivele să credem în sinceritatea acestei dorinţe.

Desigur, preşedintelui îi va fi imposibil să creeze de unul singur aceste condiţii. Are nevoie de aliaţi serioşi, de sprijin popular, dar şi de guvernanţi oneşti. Deocamdată poate fi sigur doar de sprijinul popular. Care nici el nu este pe durată nelimitată şi fără termene de expirare.  E de sperat că dl. Iohannis va şti să conserve în anul 2015, dar şi pe mai departe, sprijinul popular şi simpatia de care se bucură, în ţară şi în Diaspora, la început de mandat. Tot la fel cum e de sperat că va şti să facă astfel încât ţara să aibă parte de guvernarea cinstită de care are nevoie. Fără de care reîntregirea ei, cel puţin în plan moral şi spiritual, nu va putea fi posibilă.       

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite