Agenda viitorului preşedinte

Etapa preelectorală are două caracteristici îngrijorătoare pentru gradul actual de maturitate şi funcţionalitate al democraţiei româneşti, dar şi pentru riscurile pe care le indică pentru viitor. Încercarea deloc onestă de eliminare din cursă a unor aspiranţi la Preşedinţie e dublată în mod nociv de efortul de eludare a dezbaterii esenţiale privind agenda viitoarei Preşedinţii a României.

Nu e vorba doar de o platformă de campanie, ci de viziunea atât de necesară pentru structurarea reperelor instituţionale şi valorice ale societăţii româneşti.

Modul în sine în care unii candidaţi înţeleg să ducă lupta politică în aceste zile este elocvent pentru stadiul actual al democraţiei şi statului de drept şi, mai ales, pentru ceea ce e de făcut de aici înainte. Din această perspectivă, votul din noiembrie e determinant pentru cursul viitor al ţării.

Avem de ales între blocajul din actuala fundătură lipsită de orice speranţă sau impulsul energic pentru reconstrucţia instituţională şi morală menită să occidentalizeze România.

Despre asta este votul la acest scrutin prezidenţial: despre ţara în care vrem să trăim. Avem o şansă unică de a influenţa, fiecare din noi, prin vot, România de mâine prin opţiunea între tentaţia instaurării unei autocraţii şi schimbarea majoră pentru a avea o ţară cu adevărat modernă şi democratică.

Având în vedere riscurile postelectorale, cred că programul viitorului preşedinte trebuie să vizeze, în primul rând, schimbarea fundamentală a modului în care se face politică în România. Preşedintele este un model pentru societate şi reprezintă instituţia care poate schimba fundamental comportamentul şi eficienţa reprezentanţilor statului.

Într-o ţară traumatizată de un îndelungat regim comunist de suprimare a libertăţilor fundamentale şi de o tranziţie prelungită, care, din păcate, nu a transformat societatea şi instituţiile statului într-un mod suficient pentru a permite blocarea derapajelor, două concepte trebuie să stea la baza unei noi doctrine, care să modernizeze şi să desprindă România de propriul trecut: angajamentul în favoarea valorilor democratice şi eficienţa instituţională. Avem nevoie de o consolidare a cadrului ce garantează respectarea şi asumarea drepturilor fundamentale ale cetăţeanului, de aceea devine stringentă construirea unor instituţii adaptate transformărilor noului secol.

În primul rând, se impune modificarea Constituţiei, pentru a remedia deficienţele actuale şi a creiona un nou cadru instituţional. Parlamentul ar trebui regândit după modelul european, pentru a-i spori reprezentativitatea şi răspunderea. Spre exemplu, preluarea mecanismelor de acordare a răspunderii pentru elaborarea unei legi - pentru care echivalentul în sistemul europarlamentar este raportul - ar duce la o mai mare responsabilizare a alesului pentru proiectul depus. Specializarea pe comisii şi organizarea dezbaterilor plenare după modelul europarlamentar pot contribui, de asemenea, la profesionalizarea şi eficientizarea corpului legislativ.

În ceea ce priveşte relaţia între partide şi Legislativ-Executiv, mi se pare foarte pragmatic modelul german de moţiune de cenzură constructivă, care condiţionează o acţiune de demitere a unui Guvern de existenţa unei alternative cu susţinere parlamentară, pentru evitarea sincopelor şi crizelor, prin asigurarea continuităţii şi coerenţei actului decizional. Consider că trebuie aprofundate separarea puterilor în stat şi descentralizarea. Se impune, totodată, un proces intens de debirocratizare. Iar în acest cadru, o Curte Constituţională, formată din judecători independenţi de jocurile politice, e menită să fie garantul respectării Constituţiei şi a legislaţiei.

Istoria ne învaţă că nicio naţiune nu este condamnată să rămână la un anumit stadiu. Doar lipsa măsurilor performante poate bloca în stagnare şi subdezvoltare o ţară.

Managementul eficient pentru exploatarea oportunităţilor este cheia schimbării destinului unei naţiuni. Şi totul începe cu alegerile prezidenţiale.

României îi revine un rol strategic în configuraţia regională şi globală, şi asta nu numai din perspectiva securităţii - fie ea militară ori energetică. Ci şi prin potenţialul geografic al României de a agrega proiecte de dezvoltare economică şi de a deveni un vector al europenizării în Balcani şi în Est. Nu în ultimul rând, avem un potenţial uman excepţional, în mod păgubos neutilizat la valoarea sa.

Competenţa şi eficienţa guvernamentală pot concentra energiile naţionale pentru a construi infrastructura indispensabilă racordării la lumea civilizată, pot asigura premisele asigurării unui venit decent pentru toţi cetăţenii, pot determina accesul la tehnologii şi instrumente pentru a avea o societate inovatoare. Să nu uităm cuvintele lui Nelson Mandela: "Educaţia e cea mai puternică armă pe care o avem la îndemână pentru schimbarea lumii". Educaţia e un domeniu de interes vital pentru societatea românească, în perspectiva deplinei valorificări a condiţiei de stat membru al Uniunii Europene şi a înscrierii în dinamica economică şi tehnologică globală. 

România are şansa ca, la finalul mandatului viitorului preşedinte, să fie o democraţie consolidată şi o societate modernă, care să facă saltul de la faliment la competitivitate.

Pentru aceasta e nevoie de efort, de curaj, de viziune. Dar şi de bunul-simţ atât de necesar unei societăţi bulversate şi bine sintetizat, programatic, într-un enunţ simplu: "Un zâmbet şi o vorbă bună nu costă nimic, dar pot schimba o ţară".

Există un candidat care se înfăţişează cetăţenilor cu garanţia performanţei, a maturităţii politice şi a respectului pentru om, demonstrate de-a lungul timpului. Există un candidat la preşedinţie care ştie cu precizie ce rol joacă educaţia în viaţa unui om şi munca pentru soarta unei comunităţi. Un candidat care poate opri circul pentru a lăsa locul lucrului bine făcut. Un lider politic care poate desprinde România de trecut pentru a-i deschide orizontul european. E cazul să ne conducă un astfel de preşedinte.