În capul lui Tăriceanu, justiţia independentă = „stat paralel“

Asistăm la o manevră periculoasă a unor politicieni, în frunte cu preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, aceea de a induce ideea că justiţia independentă înseamnă de fapt un „stat paralel“, care uzurpă atributele singurului stat posibil, acela reprezentat de parlament şi politicienii care-l populează.

Dl Tăriceanu nu a auzit, se pare, de separaţia puterilor în stat, de principiul „checks and balances“, de faptul că nu există o putere în stat mai „puternică“ decât alta.

În toate ţările civilizate, independenţa justiţiei a ajuns un criteriu de măsurare a credibilităţii şi seriozităţii societăţilor respective.

Ce spune dl Tăriceanu despre „statul paralel“:

„Făcea regula şi legea în România şi, nu numai atât, «făcea şi Justiţia». (...) Adică rechizitoriile să fie pregătite de Direcţia juridică din SRI, să fie trimise la DNA, unde procurorii le semnau cu numele propriu, le trimiteau în instanţă şi apoi câmpul tactic aranja în mod 'aleatoriu' completul de judecată şi, bineînţeles, judecătorii care să facă execuţia finală. Deci asta e România în care am trăit şi păcat că sunt unii care nu au vrut să înţeleagă.“

Să susţii că justiţia a lucrat ani de zile pe acest traseu: SRI, DNA, complete de judecată, este o aberaţie pe care numai un om „interesat“ o poate debita. Pentru că nu e posibil ca Tăriceanu să creadă sincer ce spune.

De ce nu are dreptate

Nu există probe serioase şi oneste pentru o astfel de concluzie. Faptul că un general SRI, unul singur, a declarat ceva legat de „câmpul tactic“ din justiţie nu este o dovadă serioasă. SRI are lege de funcţionare, regulamente, o comisie parlamentară care controlează activitatea SRI, comisie condusă în ultimii ani de reprezentanţi PSD. CSAT, organism de primă importanţă, la care participă premierul, miniştri, şefi de parchete, nu a primit şi nu a analizat niciodată plângeri de felul celor reclamate de Tăriceanu. N-am auzit de plângeri în justiţie a unor persoane lezate de activitatea SRI. Există posibilitatea scurgerii în presă a unor date concrete referitoare la aceste încălcări. Nimic din toate acestea. În plus, SRI lucrează în strânsă colaborare cu servicii similare din ţări NATO, se ocupă în principal de combaterea terorismului, de ameninţările la siguranţa naţională, şi o face cu succes, dacă pe teritoriul României nu s-au produs acte teroriste şi asistăm la permanente expulzări ale unor persoane potenţial periculoase pentru securitatea naţională. Ce interes ar avea să devină şi „stat paralel“?

Până la urmă, soluţiile, controlul şi decizia finală le au judecătorii, nu procurorii. Inclusiv în mandatele de interceptare, în deciziile de arestare preventivă, în soluţiile finale date în dosarele judecate. Sunt toţi aceşti judecători (asupra unui dosar se apleacă uneori şi 8-10 judecători, mai ales la ICCJ), manevraţi, manipulaţi, ameninţaţi, şantajaţi de forţe oculte? Să fim serioşi, nu suntem într-un roman orwellian.

Şi atunci, ce vrea dl Tăriceanu?

Să dăm crezare unui singur om, fostul ofiţer SRI Daniel Dragomir, arestat în dosarul Black Cube, condamnat de Tribunalul Bucureşti la un an de închisoare cu suspendare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma participaţiei improprii? Soţia sa, Marinela Zoica Dragomir, a fost condamnată tot la un an de închisoare cu suspendare.

De altfel, mai toate persoanele care vorbesc despre justiţie ca despre un „stat paralel“ au dosare în curs sau sunt trimise în judecată. Şi atunci, ce credibilitate pot avea, când sunt direct interesate în denigrarea justiţiei? N-am prea văzut persoane neimplicate in anchete sau procese penale criticând justiţia.

Actele normative nu pot fi puse sub lupa parchetelor, spune Tăriceanu

Principala obiecţie pe care Tăriceanu o aduce justiţiei este aceea că cercetează miniştri, demnitari, persoane cu funcţii înalte în statul român, şi că pune sub semnul întrebării legalitatea şi oportunitatea unor acte normative emise de guvern sau alte instituţii ale statului. Şi ce ar vrea dl Tăriceanu? Să plecăm de la premiza că toţi aceşti demnitari sunt fără de prihană, că emiterea unor acte normative nu poate fi acompaniată de acte de corupţie? Dacă dl. Tăriceanu ar fi împroprietărit printr-o HG cu o halcă importantă din averea statului, nimeni n-ar trebui să se amestece pentru că e o problemă de oportunitate şi legalitate?

Chiar si CCR a decis că parchetele nu pot ancheta oportunitatea şi/sau legalitatea unor acte normative. Nu spune nimic despre actele de corupţie adiacente, care pot însoţi elaborarea actelor normative. Este cu totul altceva.

DNA are ca obiect de activitate marea corupţie. Corupţia la nivel înalt. Care există şi încă la cote impresionante, dacă numărăm dosarele de înalţi demnitari soldate cu condamnări definitive, condamnări pe care mulţi nici nu le contestă. Mii de condamnări, care puse în balanţă cu achitările sunt de departe mai numeroase. De altfel, nici o justiţie nu e perfectă, nu e matematică, iar magistraţii nu sunt nişte sfinţi, greşesc şi ei, ca toţi ceilalţi cetăţeni. Exemplul Dominique Strauss-Kahn este edificator.

O rată de achitare de sub 10% în România, comparativ cu 15-20% în alte ţări europene este de acceptat. Iar cei nedreptăţiţi de procesele din justiţie se pot îndrepta împotriva celor care au greşit, cerând daune importante. Din fericire nu mai există arestări preventive în cazul demnitarilor, instanţele ascultă şi evaluează apărarea şi probele solicitate de părţile aflate în procese, sigur că aceia care pierd procesele sunt nemulţumiţi.

Există CSM, Inspecţia Judiciară care nu de puţine ori au făcut curăţenie în propria ogradă. Sunt zeci de procurori şi judecători excluşi din magistratură, unii ajunşi după gratii, pentru fapte comise în funcţiile deţinute, cercetaţi, judecaţi şi condamnaţi de colegi de ai lor, lucru care nu se întâmplă în interiorul altor bresle.

Tăriceanu, ca şi alţi şefi ai Coaliţiei, vorbesc despre „adevărata“ independenţă a justiţiei. Care o fi independenţa „adevărată“? Aceea care îi lasă să facă ce doresc, să se afle în permanenţă deasupra legilor, să nu dea socoteală nimănui pentru acte de corupţie şi de fraudare a statului, să ia decizii discreţionar, fără a ţine cont de democraţia şi guvernarea participative? Ca în timpul comunismului?

Aprecierea statelor partenere României, din NATO şi UE, la adresa DNA şi a luptei anticorupţie, rapoartele MCV, ar trebui să dea de gândit lui Tăriceanu şi celorlalţi care gândesc ca dânsul. România nu este o ţară în Africa sau America de Sud, am semnat tratate de cooperare şi conlucrare cu organisme internaţionale, tratate pe care ori le respectăm ori ne mutăm în Africa.

Din cele spuse mai sus nu rezultă că DNA sau magistraţii, procurori şi judecători, nu pot greşi. De aceea există instituţii ale statului, care să le controleze şi sancţioneze când greşesc. Există CEDO, instituţie europeană fără legătură cu politici interne din statele membre UE, care nu de puţine ori a sancţionat abaterile justiţiei române. 

În concluzie

Toate speranţele şi aşteptările celor aflaţi azi la cârma statului român se îndreaptă spre pachetul de legi ale justiţiei ce urmează a fi adoptat de parlament. Sfatul meu este să nu-şi facă iluzii că vor trece absolut ce doresc ei în acest pachet de legi. Există UE, cu pârghii importante de oprire a unor derapaje grave de la principiile statului de drept, există societatea românească, presa independentă, care au demonstrat în ianuarie-februarie de ce sunt în stare, există corpul profesional al magistratilor, fără acordul cărora nu văd cum s-ar putea produce schimbări majore în legislaţia referitoare la justiţie.

Dacă dl. Tăriceanu şi alţii ca dânsul nu înţeleg aceste realităţi, să nu se mire dacă vor fi „cazaţi“ în debaraua istoriei.