În atenţia românilor preocupaţi de modificarea legilor justiţiei. Statul de drept

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În cadrul reconstrucţiei post-conflict, o componentă importantă este cea relativă la statul de drept, acceptând faptul că am rezolvat componenta de securitate şi pe cea de democratizare.

Motivul vine din faptul că multe din disparităţile şi problemele de natură conflictuală în interiorul unei societăţi vin din modul de raportare şi funcţionare a justiţiei, independenţa justiţiei, egalitatea în tratament în faţa legii, corupţia şi celelalte componente subsumate statului de drept.

O discuţie aprofundată asupra statului de drept necesită o elaborare asupra conceptului de legitimitate. Legitimitatea este centrală în vederea înţelegerii statului de drept, în ce constă şi ce presupune el. Legitimitatea este un concept tratat extensiv în cadrul ştiinţelor politice. El este folosit pentru explicitarea unor procese interne ale statului. Dar, legitimitatea a avut o importanţă ridicată şi în domeniul relaţiilor internaţionale, unde a fost uzitat în cadrul abordărilor constructiviste şi cea a Şcolii Engleze.

Legitimitatea este un fapt politic. Ea trebuie înţeleasă într-un context politic amplu. Legitimitatea este recunoaşterea dreptului de a guverna. Ea oferă soluţia unei probleme politice fundamentale, anume justificarea puterii politice şi a obedienţei.[1] Easton defineşte politica în următorii termeni: activitatea socială în care resurse limitate şi inegal distribuite sunt alocate de o autoritate a cărei putere legitimă este garantată prin forţă.[2]

Existenţa unor resurse limitate (materiale sau ideatice) determină conflictul într-o societate. Pentru a nu avea de a face cu un război al tuturor împotriva tuturor, trebuie să existe o autoritate. Autoritatea trebuie să fie înzestrată cu capacitatea de a folosi forţa. Ea trebui să deţină monopolul asupra violenţei pentru a reglementa conflictele inerente ce apar într-o societate. Însă, mai presus de aceste prerogative, utilizarea forţei presupune legitimitatea autorităţii care decide utilizarea ei, în condiţii de legalitate.

  • Legitimitatea

Legitimitatea implică o relaţie de ordin normativ între cei care sunt conduşi şi cei ce conduc.[3] Un regim, o instituţie sau o politică este legitimă dacă şi numai dacă actorii implicaţi cred că trebuie să i se supună. Astfel, legitimitatea conţine o componentă puternic normativă, dar ea este şi o resursă. Legitimitatea este o resursă la care puterea politică poate apela, ea constând în şansa de a activa cu succes motive meta-convenţionale ce ies din rutina zilnică pentru a oferi o justificare puterii însăşi.

Desigur, legitimitatea nu poate exista fără un proces de legitimare. Legitimarea este operată în special prin asigurarea şi oferirea unor bunuri elementare societăţii asupra căreia se întinde autoritatea. Bunurile ce pot duce la legitimitatea ar putea fi: securitatea, bunăstarea minima şi legalitatea.

Legitimitatea este un concept esenţial în ştiinţa politică. De-a lungul timpului au existat numeroase abordări asupra acestui concept. Una din cele mai importante contribuţii aduse teoretizării acestui concept aparţine lui Max Weber. El a plecat în demersul său de la premisa conform căreia, elitele au nevoie de forţă. Totuşi, forţa singură nu este de ajuns pentru a conduce o comunitate de oameni. Pe lângă forţă, elitele au nevoie şi de justificarea puterii prin apelul la principiile legitimităţii sale.[4]

Pentru Weber, legitimitatea nu reprezintă un concept stabil, cu un înţeles singular. Înţelegerea conceptului de legitimitatea are la bază mai multe tipologii. Max Weber identifică trei tipologii  distincte ce pot fi întâlnite în istorie. Cele trei tipologii nu au o ordine anume sau o anumită succesiune ordonată în istorie. Totuşi, unele au o pregnanţă mai mare într-o perioadă, iar alte tipologii sunt mai vizibile în perioade istorice diferite.

Legitimitatea poate fi de trei tipuri: tradiţională, carismatică şi legală.

Prima tipologie se referă la autoritatea „trecutului etern” a tradiţiei.[5] Adesea, acest tip de legitimare poate fi identificat în epoca feudală.[6] A doua tipologie a legitimităţii este cea carismatică. Legitimitatea carismatică rezidă în credinţa oamenilor în existenţa unor calităţi extraordinare pe care le deţine liderul lor. În societăţile primitive, liderii carismatici erau percepuţi ca deţinând puteri supraumane sau supranaturale. În societăţile moderne, liderii carismatici apar în perioade de criză şi sunt percepuţi ca fiind salvatorii unei comunităţi.[7]

O ultimă formă de legitimitate este cea legal-raţională. Motivul obedienţei rezidă, în acest caz, în raţionalitatea comportamentelor ce se conformează legilor.[8] Conducerea este făcută prin intermediul legilor. Legalitatea primează.[9] În acest sens, legitimitatea se sprijină pe anumiţi factori. Trebuie să existe un cod de legi care să acopere un anumit teritoriu.[10] Regulile nu trebuie să fie aplicabile doar celor conduşi, dar şi conducătorilor. De asemenea, există o demarcare clară între public şi privat. Din această demarcare reiese faptul că cetăţenii nu sunt obedienţi unei persoane, ci unui cetăţean ce deţine o funcţie circumscrisă de reguli şi norme concrete.

Legitimitatea raţională relevă un aranjament bazat pe legi, care reglementează interacţiunea din cadrul unei societăţi. Statul este legitimat deoarece prezintă o raţionalitate a legilor şi aranjamentului său. Birocraţia relevă ordinea şi legalitatea statului. Carisma şi tradiţia se sprijină pe cu totul alte principii şi valori. Însă statul ce îşi extrage legitimitatea din aranjamentul raţional şi este bazat pe birocraţii.

Aranjamentul birocratic conţine o superioritate tehnică faţă de celelalte organizări sociale. Birocraţia reprezintă o maşinărie ce poate fi folosită de diferiţi conducători.[11] Legitimitatea raţională conţine un element distinctiv, anume legea. Astfel, apare legătura cu statul de drept, care reprezintă societăţile ce au internalizat un aranjament ce îşi extrage legitimitatea din raţionalitatea şi legalitatea sa.

  • Statul de drept

Statul de drept este fundamentul tuturor regimurilor constituţionale liberale ale căror ordine politică recunoaşte drepturile egale naturale ale tuturor şi a cărui scop este acela de a proteja aceste drepturi naturale pentru binele general.[12] Statul de drept poate fi definit prin două componente esenţiale. Ambele componente au în comun calitatea de a menţine şi proteja libertatea individuală.

Prima componentă a statului de drept se referă la existenţa unei sfere în care indivizii au libertatea de a se dezvolta şi de a-şi alege orice direcţie de dezvoltare pe care o doresc.[13] În acest sens, statul este un instrument ce facilitează atingerea obiectivelor de către indivizi. Statul de drept postulează în acest caz existenţa unui clivaj între societatea civilă şi stat, în care prima prevalează. Libertatea individuală reprezintă o componentă de bază, pe care statul de drept trebuie să o protejeze. O a doua componentă se referă la stat, ca o entitate limitată în principiu, ce trebuie să menţină o separare clară între între puterile şi competenţele sale pentru a asigura, astfel, limitarea sa.[14] Prima maximă a unui stat liber este aceea că legile trebuie făcute de un grup de oameni şi administrate de altul. În alte cuvinte, că puterea legislativă şi cea judecătorească să fie separate.[15]

Pentru Fukuyama, rădăcinile statului de drept stau în nevoia gestionării relaţiilor din societate între cetăţenii de rând, cei bogaţi şi cei puternici.[16] Fukuyama respinge concepţia conform căreia, statul de drept este un produs şi un instrument economic. Economiştii consideră că statul de drept este principalul instrument ce asigură drepturile la proprietate şi validitatea, aplicarea absolută a contractelor.[17] Totuşi, Fukuyama consideră că statul de drept îşi are rădăcini profunde în religie, tradiţie şi alte particularităţi sociale. De foarte multe ori, acest concept trebuie adaptat cu un cadru axiologic particular.

Pe lângă abordările ce ţin de filosofia politic㸠statul de drept a primit şi unele interpretări mai pragmatice. De exemplu, Rachel Kleinfeld identifică cinci elemente concrete ce constituie sau definesc un stat de drept. Cele cinci elemente sunt: guvern limitat de legi, egalitate în faţa legii, lege şi ordine, justiţie predictibilă şi eficientă şi nu în ultimul rând, lipsa abuzurilor drepturilor omului de către stat.[18]

Tamanaha afirmă că statul de drept poate fi înţeles prin analogia cu statul condus de un singur om: rule of law şi rule of man. Statul trebuie să reflecte legi emise de un guvern şi nu de către un om. Legea înseamnă raţiune, omul este caracterizat de pasiune, legea este nediscreţionară, omul are voinţă arbitrară şi nu în ultimul rând, legea este obiectivă, iar omul este subiectiv.[19]

Joris Voorhoeve a fixat, la rândul său, mai multe caracteristici ale statului de drept:

  • Justiţie independentă;
  • Instituţii pentru drepturile omului independente;
  • Puteri guvernamentale ce sunt determinate de legi;
  • Alegeri libere şi corecte;
  • Acces liber şi transparent la puterea politică;
  • Puterea sistemelor de detenţie şi de poliţie să fie strict definite prin lege;
  • Sistemele militare şi de securitate să funcţioneze în conformitate cu legea;
  • Accesul la justiţie trebuie să se facă prin intermediul unor avocaţi competenţi şi accesibili, în aşa fel încât să nu fie îngrădit sau descurajat apelarea la justiţie în cazuri specifice;[20]  

Conflictele destructurează şi uneori distrug societăţile, sistemele de legi, procesele politice, tradiţiile de interacţiune politică şi, nu în ultimul rând, identitatea politică a unui stat. Conflictele relevă o lipsă a instrumentelor de mediere a tensiunilor intra-sociale în perioada dinaintea conflictelor, sau instrumente neadecvate la realitatea şi evoluţia evenimentelor. Legile şi instituţiile care să definească un comportament acceptabil sunt mult prea slabe sau inexistente. Lipsa legilor duce la comportamente conflictuale şi în ultimă instanţă la război.

Statul de drept este necesar într-un context post-conflict pentru a construi/reconstitui legături intra-sociale între actorii semnificativi. El ajută la constituirea unui cadru legal, politic şi social predictibil, coerent şi transparent. Scopul central al statului de drept este acela de a rezolva conflictele şi tensiunile sociale într-un mod echitabil şi obiectiv.[21] Nu un om, prin voinţa sa arbitrară şi pasiunile ce îl domină, se pronunţă asupra conflictelor şi tensiunilor sociale – rule of man. Disensiunile şi conflictele endemice ce apar în societate sunt aplanate şi rezolvate prin legi clare, în faţa cărora toţi membrii societăţii sunt egali – rule of law.

Războaiele de orice tip marchează colapsul statului şi incapacitatea sa de a menţine ordinea socială prin mijloace paşnice. Pentru prevenirea reizbucnirii unor alte conflicte, trebuie stabilite aranjamente sociale, politice, economice, dar mai ales legale, acceptabile pentru toţi membrii societăţii. Statul de drept nu poate fi constituit fără o bază concretă. În situaţiile post-conflict este nevoie de o reformă judiciară completă care să asigure viabilitatea şi soliditatea statului de drept.

(Extras din cursul Reconstrucţie post-conflict, DRIIE, SNSPA Bucureşti, masteratul Analiză de Conflict, Anul II. Editura RAO, 2016)


[1] Jean-Marc Coicaud (2004), Legitimacy and Politics: A Contribution to the Study of Political Right and Political Responsibility,  Cambridge University Press, Cambridge, p. 10.
[2] Pentru o discuţie aprofundată asupra acestui subiect vezi David Easton (1953), The Political System. An Inquiry into the State of Political Science, Knopf, New York.

[3] Jean-Marc Coicaud (2004), Legitimacy and Politics: A Contribution to the Study of Political Right and Political Responsibility,  Cambridge University Press, Cambridge, p. 14.
[4] Allen Kieran (2004), Max Weber : a critical introduction, Pluto Press, Londra, p. 101.
[5] Max Weber (2004), The Vocation Lectures, Hackett Publishing Company, Indiana, p. 34.
[6] Allen Kieran (2004), Max Weber : a critical introduction, Pluto Press, Londra, p. 104.
[7] Ibidem, p. 107.
[8] Norberto Bobbio (1989), Democracy and Dictatorship: The Nature and Limits of State Power, Polity Press, Minneapolis, p. 88.
[9] Max Weber (2004), The Vocation Lectures, Hackett Publishing Company, Indiana, p. 34.
[10] Allen Kieran (2004), Max Weber : a critical introduction, Pluto Press, Londra, p. 111.
[11] Ibidem, p. 113.
[12] Anthony A. Peacock (2010),  „Introduction: American Constitutionalism, Freedom, and the Rule of Law”  în Anthony A. Peacock (ed.), Freedom and the rule of law, Rowman & Littlefield Publishers, Inc, Maryland, p.1.
[13] F. R. Cristi (1984), „Hayek and Schmitt on the Rule of Law” în Canadian Journal of Political Science / Revue canadienne de science politique, vol. 17, nr. 3 (septembrie), p. 521.
[14] Ibidem, p. 521.
[15] Friedrich Hayek (1960), The Constitution of Liberty, China Social Sciences Publishing House, Chengcheng, p. 173.
[16] Francis Fukuyama (2010), „Transition to Rule of Law” în Journal of Democracy, vol. 21, nr. 1, p. 41.
[17] Ibidem, p. 34.
[18] Michael Trebilcock şi Ronald Daniels (2010), Rule of Law Reform and Development Charting the Fragile Path of Progress, Edward Elgar Publishing Limited, Cheltenham, p. 13.
[19] Brian Z. Tamanaha (2004), On the Rule of Law: History, Politics and Theory, Cambrdige University Press, Cambridge, p. 121.

[20] Joris Voorhoeve (2007), From War to the Rule of Law, Amsterdam University Press, Amsterdam, p. 91.
[21] Ibidem, p. 91.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite