21 decembrie. Atunci, acum şi-un pic mai încolo

În ziua de 21 decembrie 1989 CC al PCR convoca marele miting. 25 de ani mai târziu, în 21 decembrie 2014, un nou preşedinte ales democratic va depune jurământul. Simbolic, nu?

În curând se fac 25 de ani de când prea mulţi dintre noi au murit crezând că eliberează ţara de sub comunism pentru a oferi prin sacrificiul lor un viitor liber generaţiilor următoare. E România de astăzi ceea ce doreau? Posibil că da. E România ceea ce ar fi putut să fie? Probabil că nu. În ziua de 21 decembrie 1989 Comitetul Central al Partidului Comunist Român convoca marele miting de susţinere a conducerii comuniste în faţa revoltelor din Timişoara, Târgu Mureş, Braşov sau Sibiu. 25 de ani mai târziu, în 21 decembrie 2014, un nou preşedinte ales democratic al României va depune jurământul. Simbolic, nu?

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Sunt convins că noul preşedinte crede în cele ce va trebui să le jure şi că va face tot ce-i stă în putinţă să ajute România să devină ţara lucrului bine făcut. Cum spuneam mai demult când nu ştiam cine va fi va câştiga, sper ca preşedintele să aiba capacitatea, inspiraţia şi viziunea de a instituţionaliza un sistem de colaborare şi coeziune între partide, instituţii şi societate. Dorinţa dumnealui de a pune în practică ceea ce a promis îmi pare sinceră. Contextul, însă, este cel puţin nepotrivit.

La 25 de ani de la revoluţie avem şi bune şi rele. Avem cea mai mare creştere economică din Uniunea Europeană în trimestrul al treilea din 2014, comparativ cu trimestrul precedent. Financial Times ne compara la începutul anului, precaut, cu tigrii economici asiatici datorită performanţelor economiei. Salariul minim brut creşte. Presa vuieşte de arestări şi condamnări ale celor ce mai ieri ni se păreau de neatins. FDI-urile sunt însă în scădere, degringolada politicilor fiscale continuă, blocajele instituţionale ţin sistemul într-o paralizie parţial completă şi sursele de finanţare macro sunt ca soarele bucureştean de săptămâna trecută.

La 25 de ani de la începutul revoluţiei, domnului Iohannis îi revine complicata misiune de a duce România printr-o altă revoluţie: cea a transformării unui sistem politic expirat şi a unui nou tip de cetăţean – mai informat, mai implicat şi mai critic. Era marilor partide începe să dispară şi era micilor şi instabilelor coaliţii începe. Mi-e teamă că valul de încredere şi speranţă pe care merge domnul Iohannis se va sparge destul de repede de mal. Alegerea dumnealui în cea mai înaltă funcţie a statului nu garantează bunul mers al ţării. E nevoie mai mult ca oricând de platforme de dialog structurat şi inclusive şi de oameni noi în sistem. Pentru că schimbarea de cadre de sus, oricât de bine ar fi vazută de jos, nu garantează stabilitate şi profesionalism.

Aud dintodeauna cum că tinerii trebuie să intre în politică. Şi că nu e suficient să iasă în stradă de câteva ori ci să întărească un sistem de stat puternic deprofesionalizat. Euforia post alegeri m-a prins în Beijing şi nu am putut să fiu aproape decât prin gânduri şi câteva mesaje de social media ce au trecut cu greu de zidul de foc al internetului chinez. Din păcate această euforie nu a avut alte efecte decât like-uri şi s-a disipat până am ajuns înapoi. Poate pentru că am rămas (şi eu) în continuare oameni ai cuvintelor şi nu atât de mult ai faptelor. Şi poate că ne aşteptăm la mai mult de la acelaşi tip de oameni. Şi dacă “noi” suntem atât de buni şi “ei” atât de răi, de ce nu intrăm şi noi “acolo”?