INTERVIU Alexandru Tomescu, violonist: „Festivalul «George Enescu» nu mai depinde organic de o singură persoană“

Pe urmele lui George Enescu. Violonistul Alexandru Tomescu, la Adevărul Live 

Violonistul Alexandru Tomescu (38 de ani) va urca de două ori pe scena Sălii Palatului, pentru a cânta în cadrul Festivalului „George Enescu“. Artistul a vorbit la Adevărul Live despre legătura sa cu muzica lui George Enescu.

Pe 17 septembrie, violonistul Alexandru Tomescu va interpreta lucrări ale compozitorilor Respighi, Glazunov şi Rahmaninov, alături de Orchestra Filarmonică Regală din Liverpool, sub bagheta dirijorului Vasily Petrenko. Două zile mai târziu, va concerta împreună cu Cvartetul Ad Libitum, iar din program vor face parte piese muzicale de Ravel, Bartók şi Elgar. Cu acest prilej, va fi invitată pianista Alexandru Dariescu.


Vorbiţi-mi despre primul moment pregătit pentru Festival.
Am cântat, în cadrul Festivalului, în calitate de câştigător al Concursului „Enescu“, cu mai multe orchestre, inclusiv în concertul de deschidere, cu mai mulţi ani în urmă. Anul acesta revin ca solist al acestei orchestre foarte importante în Europa, Filarmonica din Liverpool. Chiar am avut ocazia să cânt cu aceasta peste vară. În concertul de la Liverpool fusese programată o Simfonie de Rahmaninov şi mi s-a părut foarte amuzant că, în mod ironic, în cronica de concert de la Liverpool scria că punctul de greutate al serii a fost Concertul de vioară de Glazunov, şi nu Simfonia de  Rahmaninov. Acest concert de Glazunov, cântat atât de rar, are un potenţial foarte mare.

Are 17 titluri discografice

A debutat la 9 ani, ca solist al Orchestrei Simfonice din Constanţa.

A studiat la Conservatorul din Bucureşti (1995-1999), Southern Methodist University, Dallas, SUA (2000) şi École Supérieure de Musique, Sion, Elveţia (2001).


A concertat sub bagheta unor maeştri precum Valery Gergiev, Christoph Eschenbach sau Kurt Masur.


Preocupat în egală măsură de muzica de cameră, a evoluat în ansamblul Romanian Piano Trio (2005-2010), iar acum este prim violonist al Cvartetului Ad Libitum.


Discografia lui Alexandru Tomescu numără nu mai puţin de 17 titluri.


În septembrie 2007 a câştigat dreptul de a cânta la vioara Stradivarius „Elder-Voicu 1702“ pentru o perioadă de cinci ani, iniţiind în 2008 Turneul Naţional Stradivarius, unul dintre cele mai cunoscute evenimente de muzică clasică din România.



Următoarea apariţie va fi pe 19 septembrie. Ce detalii ne mai puteţi oferi?
Mă bucur să pot cânta alături de noii mei colegi din Cvartetul Ad Libitum, spun asta pentru că m-am alăturat lor abia din 2011. Cvartetul în sine are o istorie de peste un sfert de veac, 27 de ani mai precis. Este prima apariţie a lui în cadrul Festivalului şi mă bucur că avem ocazia să prezentăm publicului un program de semnificativ şi consistent din punct de vedere muzical. Am ales de comun acord cu organizatorii să includem un Cvartet de Bela Bartók, o lucrare absolut superbă. Poate, de multe ori, când zici Bela Bartók, îţi imaginezi cine ştie ce „accidente sonore“. Totuşi, e o muzică ce pare că vine din alte lumi. Are o melancolie care revine la fiecare parte a Cvartetului şi e dublată de multe momente ironice. Sunt un mare iubitor al acestui compozitor. Am cântat de nenumărate ori celebrele „Dansuri populare româneşti“ şi „Rapsodiile“.  

Aveţi o puternică legătură cu George Enescu. Un prim argument ar fi Turneul Internaţional Stradivarius „Enescu Experience 2015“, între 3 mai-15 iunie, în România, Republica Moldova şi Franţa, şi dedicat memoriei compozitorului.
Cred că este greu pentru un muzician român să spună că nu are legături cu George Enescu. Enescu este tatăl întregii suflări muzicale din România. Aşteptam de multă vreme momentul pentru a putea prezenta publicului o integrală de George Enescu. S-au mai făcut astfel de integrale şi în trecut, şi au fost patru spectatori în sală, aşa că am fost pregătiţi pentru orice. Totuşi, în nicio sală de concerte nu au fost locuri suficiente, aproape peste tot am cântat cu rânduri întregi de scaune puse pe scenă, nu doar la Bucureşti. Ce m-a bucurat cel mai mult a fost însă că valoarea muzicii lui Enescu s-a văzut şi în concertele din străinătate. A fost prima ediţie internaţională a turneului, am cântat şi la Chişinău, şi la Paris, două oraşe importante pentru cariera şi pentru viaţa muzicală a lui George Enescu. Anul acesta a fost pentru prima dată când cauza caritabilă pe care am susţinut-o în cadrul turneului a avut o legătură directă cu muzica. Casa lui George Enescu de la Mihăileni era uitată. Este meritul pianistei Raluca Ştirbăţ, pentru că a redescoperit şi a atras atenţia opiniei publice asupra acestei pierderi. Timp de peste un an, a circulat ca poveste de senzaţie pe Internet. Acolo le-am văzut şi eu. Pozele cu casa lui George Enescu erau bune pentru o păcăleală de 1 aprilie.

Proiectul casei de la Mihăileni e doar unul dintre cele care au beneficiat de susţinerea dumneavoastră. Fiecare turneu a avut o consistentă latură socială. Are muzica această capacitate de a schimba ceva în oameni?
Beethoven spunea că muzica îi face pe oameni mai buni.

E relevantă azi această vorbă a lui Beethoven?
Eu cred că e relevantă mai mult ca oricând, fiindcă foarte multe direcţi ale societăţii în care trăim sunt financiare, concrete. Muzica deschide şi perspectivele spirituale, care nu au neapărat o finalitate materială imediată. Pentru mine, ca muzician, valorile spirituale sunt cele care dau consistenţă şi scop vieţii.

Este nedreptăţit compozitorul George Enescu de marile orchestrele ale lumii?
Poate că ar trebui să ne punem întrebarea dacă este suficient cântat în România, fiindcă în străinătate, în principalele centre culturale din Europa sau America, muzica de secol XX este foarte des programată. Este foarte bine gustată de către public, iar George Enescu îşi are un loc pe deplin meritat alături de contemporanii săi – Bartók, Ravel, Stravinski şamd. În România, în schimb, publicul consumator de muzică clasică este mult mai conservator. Orice trece de perioada romantică, de secolele XVIII-XIX, e privit cu foarte mare reticenţă. Eu sunt pasionat de muzica de secol XX. În România, însă, sunt o mulţime de piedici în această cale. Prima dintre ele este aceea a lipsei materialelor: multe dintre aceste lucrări sunt protejate de legile de copyright. Atunci, muzicienii se lovesc de faptul că închirierea materialului costă mai mult decât plătim noi artiştii – problema nu e că sunt scumpe materialele, ci că artiştii sunt foarte prost plătiţi. Apoi, muzica de secol XX necesită un efort în plus. Chiar şi atunci când sunt repetiţii suplimentar programate, de multe ori, muzicienii din orchestre se aşteaptă să citească la prima vedere un concert de Bartók. Acest lucru e imposibil! Lucrările trebuie studiate mult şi înţelese, pentru că sunt infinit mai complexe decât un concert de Brahms, Ceaikovski sau Mozart. În plus, dacă publicului nu-i oferi în programele de concert astfel de lucrări, el nu are de unde să le cunoască. Nu are de unde să ştie dacă-i plac sau nu. Eu aş prefera să schimbăm puţin punctul de vedere şi să ne întrebăm dacă în România se cântă Enescu atât de des pe cât ar trebui.

Festivalul „George Enescu“ e încă o ocazie pentru a promova opera compozitorului. Asta face şi noul director artistic al Festivalului, care va fi dirijorul rus Vladimir Jurowski. Cum vi se pare această decizie, încă neconfirmată oficial?
Ştiu că este unul dintre cei mai importanţi dirijori ai momentului şi, în clipa de faţă, pe multe scene importante din Europa, există foarte mulţi dirijori ruşi tineri care au o energie fantastică, debordantă, şi care vor rescrie felul în care se face muzică. Este un avantaj uriaş să-l avem drept noul director artistic al Festivalului. Dacă va fi confirmat, eu cred că e o alegere foarte bună. Un astfel de ambasador muzical al creaţiei lui George Enescu este de nepreţuit. Sunt convins că muzica lui George Enescu va străluci şi mai mult şi va intra, realmente, într-un circuit internaţional. Poate nu întâmplător, din stagiunea care începe în această toamnă, la Covent Garden e programată, pentru prima dată, opera Oedip în stagiunea permanentă. Aştept momentul când în stagiunea Operei Naţionale din Bucureşti va fi programată Oedip.

Pe de altă parte, Jurowski va colabora cu directorul onorific al Festivalului, Zubin Mehta. Cum vedeţi acest tandem?
Cred că este o pereche de aur. Sunt din generaţii diferite, au relaţii diferite. Cei doi mari dirijori, lucrând împreună, cred că pot face lucruri fantastice pentru Festival. Eu simt că Festivalul, deja la cea de-a XXII-a ediţie, a atins acel grad de maturitate în care nu mai depinde organic de o singură persoană. Fără îndoială, directoratul domnului Ioan Holender a fost important – şi au fost o mulţime de lucruri extraordinare pe care le-a realizat –, însă acum, că se schimbă conducerea, este un semn de sănătate. Festivalul are şansa să întinerească şi să exploreze noi direcţii de dezvoltare. Numai astfel poate să continue să atragă încă şi mai mulţi spectatori.

citeste totul despre: