Cultura şi propagandistul-jurnalist cu talent egal cu zero

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se desfăşoară în aceste zile la Bucureşti două importante manifestări festivaliere care înnobilează Capitala României. Voi menţiona mai întâi- ordinea este una declarat subiectivă, ţinând de priorităţile şi preferinţele mele strict personale- Festivalul de Teatru NETA, organizat, în principal, de Teatrul Naţional din Bucureşti, cu sprijinul Ministerului Culturii.

O formă concretă de manifestare, dar şi de împlinire a unui proiect ale cărui începuturi s-au petrecut în urmă cu zece ani. Atunci când s-au pus fundamentele unei reţele teatrale al cărei rost declarat e acela de a da o şansă suplimentară de afirmare culturilor regionale. A celei balcanice, în cazul în speţă. Culturi care, fără doar şi poate, au drept de existenţă, de conservare a identităţii şi de manifestare într-un moment în care Europa, Lumea, în general, preferă tot mai apăsat globalizarea şi omogenizarea. Zilele care s-au scurs şi spectacolele ce au dat consistenţă  Festivalului au dovedit că nu sunt nicidecum o imposibilitate dialogul şi întrepătrunderea dintre cele două tendinţe numai aparent antagonice.

Aceasta fiindcă sunt necesare, de înţeles, de salutat şi de susţinut toate tentativele şi toate eforturile româneşti de reoccidentalizare a ţării. De regăsire a sensului şi a parcursului de la care a fost deturnată România în timpul nopţii totalitare. Însă, pe de alte parte, nu cred că în numele lor avem dreptul să uităm origini, trecut, frământări, victorii şi eşecuri, specificităţi care, la urma urmei, ţin de condiţia României de insulă de latinitate într-o vecinătate nelatină. După cum nu ne este îngăduit să uităm că înainte de Shakespeare, de Racine, de Molière, de Cehov, de Beckett sau de Ionesco au fost Eschil, Sofocle, Euripide. Oameni, permanenţe, valori ale Balcanilor. La toate acestea realităţi şi specificităţi cărora le răspunde Festivalul, am reflectat, provocat de oferta spectaculară de valoare cert inegală a acestuia. Iar dacă o manifestare culturală provoacă bucurie şi îndeamnă la reflecţie e în afara oricărei îndoieli că şi-a atins scopul. Ceea ce nu presupune nicidecum suspendarea ierarhiilor şi a consideraţiilor axiologice.

Cea de-a doua amplă manifestare culturală din Bucureştiul acestor zile de septembrie este Festivalul Internaţional „George Enescu”. Un festival cu tradiţie, cu istoric, cu prestigiu, cu blazon consolidat prin ani. Dovedite şi rămase ca atare dincolo de faptul că nici parcursul său nu a fost unul tocmai foarte lin. Căci şi el, prea adesea, a fost supus capriciilor, vrerilor şi nevrerilor, abuzurilor şi instrumentalizărilor ordonate de decidenţii politici. Personaje pitice care s-au folosit de el, dar şi de amintirea sau de prestigiul marelui Enescu în scopuri care uneori nu au avut nimic de-a face nici cu valoarea culturală, nici cu omagierea memoriei şi creaţiei ilustrului compozitor român, nici cu arta.

Fireşte, atât Festivalul „Enescu” cât şi Festivalul NETA costă. Iar o mentalitate utilitaristă de joasă condiţie, ale cărei origini nu e deloc străină de mentalitatea comunistă, face în mod repetat ca îngrijoraţi de serviciu să ne înştiinţeze aferaţi câte şi câte s-ar fi putut face şi construi cu banii alocaţi desfăşurării lor. Sau culturii, în general.

În urmă cu vreo doi ani, un fost ministru catastrofal al Culturii o făcea chiar cu prilejul deschiderii uneia dintre ediţiile Festivalului Enescu, comparându-i bugetul cu preţul construirii unui număr de kilometri de autostradă. Pe care nici guvernul din care a făcut parte, nici guvernele următoare, conduse de acelaşi prim-ministru nu au fost în stare să le construiască.

Ministrul în cauză îl plagia, în fapt, trunchiat, prost şi grosolan, aşa cum s-a dovedit că îi este firea şi mintea de profitor politic, pe marele romancier André Malraux. Care, ajuns el însuşi ministru al Culturii în Franţa gaullistă, încerca să-i convingă pe membrii Adunării Naţionale de la Paris să aprobe culturii un buget echivalent cu cel necesar construirii a 25 de kilometri de autostradă. Malraux îşi fundamenta pledoaria pe necesitatea elaborării şi punerii în practică a unui proiect cultural coerent substanţial, bazat pe viziune, dar şi pe dorinţa de a reda ţării sale prestigiul, nu doar cultural, de odinioară.

Despre aşa ceva nu putem vorbi încă nici acum atunci când vine vorba despre cultura românească. Avem însă cu asupra de măsură îngrijoraţi la ordin, răspândiţi nu doar printre politicieni, ci şi printre jurnalişti.  Iată că nu mai departe decât miercuri un îngrijorat de serviciu pe nume Mircea Marian publica în Evenimentul zilei un jenant articol nu doar pentru el, individ minuscul care nu va depăşi niciodată condiţia de propagandistic politic cu galoane intelectuale puţine, dar cu trese pe care nimic nu le poate acoperi, infiltrat în presă cu ordine şi misiuni precise. Jenant şi descalificant în primul rând pentru ziarul care i-a găzduit delirul publicistic. Articol în care gradatul în cauză îşi exprima dezacordul faţă de cele 28 de milioane cheltuite de Statul român pentru organizarea ediţiei din acest an a Festivalului Enescu. Asta după ce cu ani în urmă tot el cerea închiderea Televiziunii publicistice pe a cărei listă de plată suplimentară s-a aflat multă vreme din înalt ordin politico-prezidenţial.

Pelticul acultural cu pricina făcea spume la gură acompaniate de greşeli de gramatică strigătoare la cer, simptomatice pentru nivelul lui de subofiţer acoperit cu seralul la bază, trimis cu misii de dezinformare în presă. Spumele de epileptic simulant la ordin, controlat politic, erau însoţite de  coctcodăceala  prin care ambuscatul cu pricina susţinea că „Enescu” ar fi un festival pentru snobi. Şi că ei, snobii, nu merită un astfel de efort bugetar. Iar cum spiritele mărunte se întâlnesc, articlierul cu pricina convoca întru susţinerea stupizeniilor sale zisele iresponsabile ale unui politician, şi el fost ministru al Culturii, care, cu ocazia fiecărei apariţii publice face de râs amintirea propriului tată, spre deosebire de el, autentic om de cultură şi nu clovn politic de mâna a şaptea.

Fără doar şi poate, nu poate fi contestată evidenţa că mulţi, prea mulţi snobi rătăcesc prin sălile de concert şi prin cele de teatru cu ocazia unor manifestări culturale cu anvergură asemenea celor pe care le-am menţionat mai sus. Destui dintre ei o fac fără să scoată nici măcar un leu din buzunar, fără să plătească bilet pentru asta. Beneficiind de invitaţii la care se socotesc îndrituiţi numai şi numai pentru că se află în primele rânduri ale clasei politice ori fiindcă şi-au pus preţioasa semnătură pe un act ce a făcut posibilă finanţarea manifestării. Respectivii se află acolo, la teatru sau la concert, nu pentru că şi-ar dori vreo cât de măruntă plăcere sau bucurie estetică, ci pentru că „dă bine” să o facă. Drept pentru care se mai şi fotografiază cu nevestele pe holurile sau în lojile Sălii Palatului ori ale Ateneului, nesătui şi nemulţumiţi de expunerea ce le este oferită slugarnic de camerele de luat vederi a căror funcţionare e şi ea plătită din bani publici. În această greşeală a căzut, din păcate, preşedintele Klaus Iohannis care a vrut să îşi mai arate o dată dragostea şi împlinirea conjugală cu ocazia concertului din deschidere Festivalului „Enescu”, când altul trebuia să fie rostul simbolic al prezenţei sale acolo.

Numai că aceste aberaţii nu justifică nevederea pădurii din cauza copacilor. Şi nici cotcodăceli şi mugete precum cele ale unui Mircea Marian. Cărora sper că niciun fel de decident de la orice nivel nu le va acorda nici cea mai mică atenţie, gratulându-l pe semnatarul lor doar cu dispreţul de care trebuie să aibă parte scribul la ordin şi propagandistul de partid udristo-băsist travestit în jurnalist cu talent zero.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite