CRONICĂ Întâlnirea cu legenda lui Sir Neville Marriner

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Drijorul Sir Neville Marriner FOTO: Gettyimages
Drijorul Sir Neville Marriner FOTO: Gettyimages

Dirijorul Neville Marriner şi Academy of Saint Martin in the Fields sunt de nedespărţit: au cântat vineri şi sâmbătă la Ateneu, în seria concertelor de la miezul nopţii.

Cronică realizată de Mihai Cojocaru

La Festivalul „Enescu“ poţi să asculţi pentru prima oară orchestre consacrate şi artişti celebri. Dacă eşti un mai vechi suporter şi ai prins măcar două-trei ediţii, cu siguranţă ai avut ocazia să-i şi revezi pe câţiva.

Între capetele de afiş şi programele care îţi iau ochii – şi din care nu ştii ce să alegi mai întâi –, cele mai speciale mi se par concertele în care te întâlneşti cu o marcă. La fel ca în comerţ, o marcă muzicală nu se face peste noapte, iar simpla reclamă nu este suficientă. De la notorietate la faimă şi până la legendă, paşii de parcurs nu stau la îndemâna oricui. Celor care se întreabă dacă festivalul merită să existe, concertul de vineri seară, de la Ateneu, le-a dat răspunsul în forma întâlnirii cu o legendă vie – Sir Neville Marriner. 

Un fenomen istoric

Pentru generaţia mea, care la Revoluţie nici nu-şi făcuse buletinul, numele avea încă de atunci o rezonanţă mitică, amplificată şi de orchestra cu care se confunda şi care purta o denumire ciudată şi lungă, ca a unei echipe obscure de fotbal britanic – St. Martin in the Fields. Tocmai în asta constă fenomenul – Marriner şi St. Martin sunt ca pereche de agapornis, de nedespărţit. Când asculţi un solist tânăr, acompaniat de o orchestră importantă, cea din urmă are cel mai adesea inteligenţa de a-l lăsa pe noul-venit să se afirme. 

Când grupul vine condus de dirijorul-şef, poţi să te aştepţi la o amprentă anume, la o muncă de echipă cu profil propriu. Dacă, însă, ai în faţă un dirijor şi o orchestră care s-au născut şi au crescut împreună, unul punându-i bazele, iar cealaltă modelându-l şi proiectându-l în box-office până la vârf, de-a lungul unei relaţii de aproape şaizeci de ani, sunt şanse mari să rămâi cu gura căscată. 

Şi, chiar aşa, câte cupluri cunoaşteţi care îşi pregătesc nunta de diamant? Un domn distins, cu o coafură impecabilă, înconjurat de prieteni devotaţi le-a transmis de la înălţimea celor 89 de ani ai săi o bucurie de a cânta, o energie şi o forţă a voinţei care simţeai, din sală, că nu se pot explica numai prin ceea ce vedeai, deşi nu se vedea puţin lucru. Era, aparent, doar o orchestră de cameră ceva mai mare, dar n am auzit niciodată la Ateneu o asemenea dinamică a sunetelor, şi care nu se amplifica prin boxe (informaţie pentru neîncrezători, dintre cei de faţă). Pentru acustica sălii, volumul depăşea nivelul maxim de absorbţie, dar muzicienii nu cântau doar pentru publicul prezent. Înainte de orice, cântau pentru ei înşişi, şi tocmai astfel îi convingeau şi îi molipseau pe cei din jur. Prinşi în propriul entuziasm, se mişcau pe scenă împreună cu muzica, precum nişte solişti, dar sincronizarea rămânea perfectă. Nici urmă de rutină – ceea ce la un festival nu e tocmai excepţia. Şi când te gândeşti că ajung şi la o sută de concerte pe an! Probabil că aici se ascunde secretul longevităţii maestrului din centru, în acţiune şi lucrul făcut cu implicare. 

Exclamaţii patetice

Muzica lui Elgar, care a compus tot programul, a sunat plină de mândrie naţională. Au şi englezii un Enescu al lor (coincidenţă sau nu, peste drum, la Sala Palatului, tocmai se terminase Recviemul de război al lui Britten, celălalt mare campion al muzicii britanice moderne, dar mai puţin accesibil). St. Martin in the Fields şi Sir Neville Marriner au spulberat orice prejudecată despre cumpătarea insulară, exprimând natura indubitabil romantică a conaţionalilor lor. După o deschidere energică, cu Introducere şi Allegro pentru orchestră de coarde, op. 47, având pregnanţa şi consistenţa unui cor de alămuri, Antonio Meneses a interpretat minunatul Concert pentru violoncel şi orchestră, legat pentru totdeauna de o altă marcă înregistrată a istoriei recente – Jacquline du Pré. Mai reţinut decât orchestra, solistul a căutat mai mult expresia contemplativă şi monologul interior decât drama, care îi anima pe orchestranţi către exclamaţii patetice. 

În Variaţiunile Enigma, opulenţa suflătorilor şi coeziunea corzilor şi-au continuat marşul triumfal, în ordinea stabilită de patriarhul laic de la Biserica St. Martin din Trafalgar Square, de unde a pornit totul. Şi, asemenea amiralului Nelson, Sir Neville Marriner a proclamat victoria – a vitalităţii, a inspiraţiei şi a siguranţei pe care ţi-o dă credinţa niciodată pierdută în adevărul artei.

Showbiz

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite