Vinovat este mortul

Lumini aprinse în amintirea poliţistului Bogdan Gigina FOTO Mediafax

Se înmulţesc morţii care „mor cu zile”, adică înainte de vreme. Unii sunt ucişi de către oameni străini, adică necunoscuţi. Şi sunt ucişi din diverse motive, între care banii urcă pe locul întâi, în topul motivaţiilor, erosul fiind pe locul al doilea, cel de al treilea loc fiind încă disputat.

Alţii mor din cauza celor apropiaţi, fie ei prieteni sau rude, chiar de gradul întâi. Se pare că aici vinovat este verbul „a avea”, adică proprietatea privată, care, după unii, ar fi chiar sfântă. Dacă ne-am lua numai după ştirile apărute în mass-media, am putea crede că istoria se repetă şi că, pe planul faptelor, se reface Sodoma şi Gomora, iar în planul comunicării este reclădit Turnul Babel. În chip logic şi istoric, ar trebui să revină Potopul, arca lui Noe, corbul şi porumbelul. Numai că, porumbelul, urcat la ceruri de către Picasso, este coborât jos de tot de către Etologie, o ştiinţă nouă care dovedeşte experimental că porumbelul este cel mai agresiv dintre toate vieţuitoarele Pământului. S-ar putea ca omul să îl depăşească – dacă nu l-a depăşit deja -, comentatorii de sport lăudând agresivitatea , ca pe o virtute a sportivilor.

Luând-o încă o dată de la zero, să zicem că, după 1989, s-a trecut din imperiul necesităţii, sau al constrângerii, în imperiul libertăţii. Numai că această trecere, că o numim prin cuvintele „revoluţie”, „lovitură de stat” sau prin neutralul „evenimente”, comportă două mari riscuri. Mai întâi, libertatea se poate converti în libertinism şi în libertinaj, iar cele două cuvinte nu zac pasive şi cuminţi în Dicţionar, ci îşi fac de cap în viaţa reală. Apoi, concomitent cu această degradare a libertăţii, apare şi creşte ceea ce, în alte articole, am numit transferul de răspundere juridică şi transferul de responsabilitate morală. Oricare infractor se consideră pe sine absolut nevinovat, curat ca lacrima, vinovăţia fiind transferată asupra altui factor. Acest „alt factor” ia două direcţii, adică poate fi celălalt, respectiv ceilalţi oameni, dar poate fi şi Natura, care îndură orice, întrucât şi ea „tace şi face”. Natura nu poate fi trasă la răspundere, şi nu poate fi trimisă după gratii. Când este vorba de Natură, se vorbeşte despre un „accident” , cum ar fi fulgerarea unui cioban la o stână de oi. Dar, atunci când este vorba de faptele omului, accidentul  capătă şi o nuanţă nouă, tocmai pentru că, fiind liber, omul este şi responsabil, sau ar trebui să fie, şi atunci când nu este. În limba română, plastică fiind ea, cuvântul „accident” mai are două sinonime, „întâmplare” şi „hazard”. Dar, dacă există şi o carte cu titlul „Logica Hazardului”, ne poate trece prin cap că, atunci când este vorba de faptele omului,  un accident nu este absolut accidental, întâmplarea nu este absolut întâmplătoare, hazardul nu este perfect hazardat, că undeva există şi o „logică” a fenomenului care, singular fiind, este numit prin cele trei cuvinte, „accident”, „întâmplare”, „hazard”. Oricum l-am numi, este vorba despre un eveniment care s-a petrecut în spaţiu şi timp.

Am fixat acest cadru teoretic în contextul recentei morţi a poliţistului Bogdan Gigina. Pentru gândirea dialectică, un eveniment întâmplător se iveşte în punctul de intersecţie a mai multor evenimente, respectiv serii de evenimente, care au un caracter necesar. Luând în considerare doar câteva dintre aceste serii de evenimente, ne putem întreba. Trebuia, oare, să ajungă generalul Gabriel Oprea la acea instituţie a statului unde a fost prezent pentru a rezolva o anumită problemă? Desigur că trebuia, generalul fiind un om al datoriei, urmând să se vadă care era problema, dacă era importantă şi urgentă sau nu. Apoi, trebuia ca generalul să se întoarcă şi acasă, după încheierea zilei de lucru şi rezolvarea acelei probleme?. Desigur că trebuia, generalul fiind un bun familist, inclusiv ca naş al unuia dintre copiii premierului Ponta. Pe un alt plan, trebuia, oare, ca muncitorii de la Distrigaz să sape acea groapă pentru a repara în timp util  conducta de gaz defectă? Evident că trebuia, altfel mai multe familii urmau să fie lovite de gerul iernii, care se apropie, existând şi riscul ieşirii oamenilor în stradă. Cât priveşte ziua ploioasă şi ceaţa, ele sunt evenimente naturale, care ţin de o serie cauzală complexă pe care omul încă nu o poate stăpâni pe deplin. Mai ales la noi, la români, şi vremea are un caracter mioritic, ea alternând între secetă şi inundaţie, aşa cum spaţiul alternează între deal şi vale. În punctul de intersecţie al acestor serii de factori se iveşte accidentul, căderea în groapă a poliţistului motociclist Bogdan Gigina. Câteva dintre seriile de factori menţionate sunt  problematizate, atât. de către DNA, cât şi de către membrii opiniei publice, mai ales jurnalişti şi comentatori politici, în căutarea vinovăţiei şi a vinovatului. Infantil ca întotdeauna, jurnalistul antenist  Mircea Badea consideră că vinovată este groapa în care a căzut poliţistul. Această opinie punctuală ar putea fi credibilă dacă, plecând de la „Groapa” lui Eugen Barbu, am extinde conceptul la toate gropile de pe drumurile patriei noastre, până la groapa în care se află întreaga ţară, cu actualii noştri conducători politici, între care, la loc de cinste stă tripleta Dragnea-Ponta-Oprea. Ar mai trebui aici un nume, pentru a putea vorbi de patru puncte cardinale, respectiv de patru stele, fie ele politice sau militare. Nu este exclus ca să asistăm şi aici la un „război al stelelor”, războiul fiind un fenomen universal.

Până una-alta, adică până se va lămuri întreaga tărăşenie, personal optez pentru o analogie, respectiv pentru o metaforă. Recent, în noul „Cod Penal” a fost introdusă, la loc de cinste, şi instituţia  Denunţului. Subtil ca întotdeauna, Traian Băsescu face distincţia fină între denunţ şi delaţiune. Delaţiunea este şi ea un fel de denunţ, dar unul mincinos, sau fals, respectiv o pâră, urmărind  defăimarea cuiva. Şi nu îl poţi defăima decât pe acela sau pe aceea care are faimă. Subtila distincţie între „denunţ” şi „delaţiune” a fost făcută de către Traian Băsescu, într-un subit moment de inspiraţie, abia atunci când  Elena Udrea a fost pusă sub urmărire penală. Un filosof al istoriei, unul cu înclinaţii poetice, ar putea recurge aici la o comparaţie între Elena din Troia (iubita lui Paris ), Elena din Carpaţi  (consoarta lui Ceauşescu) şi – dată fiind recent descoperita vilă - Elena de la Marea cea mare (puicuţa lui Cocoş şi colaboratoare apropiată a fostului nostru preşedinte, numit şi „Marinarul”).

Şi ca să nu mai lungim vorba, vom spune că decesul accidental al lui Bogdan Gigina are valoarea unui denunţ, din perspectiva căruia toate seriile de evenimente menţionate pot căpăta o altă semnificaţie. Este vorba mai ales de caracterul  urgent al deplasării lui Gabriel Oprea, ca şi de caracterul statistic dubios al acestor urgenţe, generatoare de urgii, ca să zicem aşa. Groapa delimitată în care a căzut Bogdan Cirică, astupată rapid peste noapte, rămâne virtual „căscată” şi elocventă. Ea ne trimite către Groapa mai mare în care a căzut întregul Sistem al democraţiei noastre originale. Încât , accidentul, în întregul lui, este o denunţare a Sistemului, din care generalul Oprea este un mic subsistem, împovărat de patru stele, ca şi de un loc gol, destinat celei de a cincea, care nu va mai răsări în veci.

PS. Într-un articol anterior, invocam o discuţie, care a durat o noapte întreagă, între Pericle şi filosoful Anaxagoras. Cei doi au încercat să răspundă la o întrebare. Dacă în timpul unui război dintre atenieni şi perşi, un ostaş atenian ucide cu săgeata un ostaş persan, oare cine este de vină pentru această ucidere: săgeata care a străpuns pieptul persanului; ochiul care a ţintit; mâna care a întins coarda arcului; strategul care conducea bătălia; sau un alt factor, greu de definit!? Noaptea a trecut, dar cei doi bărbaţi atenieni nu au ajuns la o concluzie satisfăcătoare. Expunând această secvenţă studenţilor mei, unul dintre ei mi-a răspuns, mai în glumă, mai în serios „Vinovat este mortul persan, pentru că a stat în bătaia săgeţii arcaşului atenian”.