posibilităţii producerii unei situaţii de criză sau a apariţiei unor ameninţări de securitate credibile şi importante.

Caz în care apare o primă întrebare: cine evaluează aceste semnale? Răspunsul este că unităţile naţionale de informaţii, militare şi civile, trimit un pachet continuu de date către SHAPE, comandamentul suprem aliat din Europa, acolo unde sunt coroborate şi interpretate, rezultatul fiind trimis mai departe, către Comitetul MIlitar din NATO care, mai apoi, pe baza unor „contingency plans” trimite mai multe opţiuni către decidentul politic colectiv, Consiliul NATO. După luarea unei decizii, Comandatul Suprem al forţelor aliate din Europa (SACEUR) este cel care dă ordinul de lansare a fazei de alertă, cel care activează automat unităţile „de gardă” al Forţei de reacţie rapidă şi, mai ales, cele din „vârful de lance”. Urmează faza a doua, cea de desfăşurare în teren a primelor unităţi, fază în care primele amplasate vor fi, ca regulă generală, centrele de comandament.

Trupele care compun vârful de lance vin din ceea ce este contribuţia naţională a fiecărui stat membru al Alianţei şi, conform unei scheme foarte clar stabilite, sunt mereu într-unul dintre cele trei stadii : activ, în aşteptare sau în refacere, fiecare dintre perioade fiind, conform deciziilor naţionale şi tipurilor specifice de unităţi, de la 3 luni până la un an. Pentru cele care se află în stadiul „activ”, timpul de reacţie maxim este de 48 de ore, misiunea lor fiind de a ajunge în teatrul de operaţiuni, de a se corela cu unităţile deja aflate acolo în locaţie permanentă şi de a stabili şi securiza prima zonă, cea în care se instalează unitatea de comandament şi primul centru operaţional de comunicaţii legat pe de-o parte, pe o linie separată, prin satelit, la reţeaua protejată de sateliţi NATO şi prin altă linie securizată la comandamentul naţional care coordonează zona respectivă, cel care face legăturile necesare cu toate unităţile administrative de care este nevoie.

Dar, evident, există aici o problemă de timp. Absolut evidentă dat fiind că, pe de o parte, vorbim de o situaţie de criză iminentă şi, pe de altă parte, am văzut că unităţile respective - şi nu numai în cadrul acestui exerciţiu - sosesc în faze succesive, e adevărat că primele au sosit într-o perioadă de sub 48 de ore, dar, aşa cum s-a întâmplat acum, cele trimise pe cale maritimă au avut nevoie de 10 zile pentru a ajunge în România... timp în care o criză militară reală poate să fi început şi să se fi şi sfârşit în caz de atac surpriză masiv care să implice un mare număr de unităţi.

Sursele NATO consultate mi-au dat următorul răspuns: într-un asemenea caz de criză deschisă, transportul de trupe şi echipamente nu se va mai face prioritar terestru sau maritim (exceptând unităţile situate în ţări din proximitatea imediată a zonei de criză), ci pe bază de transport aerian organizat în regim de pod continuu între bazele îndepărtate unde deja au fost concentrate toate efectivele forţei avansate şi unde deja se află stocate echipamentele necesare şi punctul de primire securizat deja de forţele naţionale. Am văzut acest tip de demonstraţie anul trecut în Polonia: trupele coborau în formaţie din uriaşele avioane de transport americane, mergeau direct la punctul de distribuire muniţie din aeroport şi plecau în doar câteva zeci de minute, cu camioane sau vehicule blindate de infanterie, către punctul în care aveau să constituie perimetrul securizat pentru centrul de comandă şi control, amenajând apoi perimetrele concentrice în care se instala logistica necesară, de toate tipurile şi dimensiunile, adică pentru companie, batalion sau, în faze ulterioară, de regiment. Asta înseamnă că, în caz de criză reală, timpii de reacţie se pot reduce extrem de tare, vorbind deja de intervale de ore de la momentul lansării primului semnal de alertă din partea SACEUR.

Atunci, la ce foloseşte exerciţiul din România? Pentru că face parte dintr-o gândire mai largă în care se testează scenarii paralele sau succesive, de la cel care presupune un desant aerian masiv cu rezultate decisive, până la o situaţie şi mai serioasă în care să fie nevoie ca unităţile din „vârful de lance” să fie întărite, foarte rapid, cu noi şi noi unităţi care, pe liniile terestre sau/şi maritime, să fie trimise deja spre zona de desfăşurare pentru constituirea de aliniamente suplimentare. Caz în care este esenţială testarea capacităţilor existente, iar asta s-a făcut acum, cu foarte mare succes în România, după cum spunea generalul britanic Crane, comandantul exerciţiului.

Şi mai e ceva foarte important: s-a mai testat şi eficacitatea activităţii Centrului naţional de instruire din România, cel care este parte a Combatant Joint Enhanced Training şi care instruieşte la standarde NATO nu numai militarii români, ci este deja constituit ca centru care organizează pregătiri specifice pentru militari din mai multe ţări ale Alianţei, în orice caz pentru cei implicaţi în cooperarea cu brigada multinaţională de la noi. Un element demn de remarcat deoarece, după cum vedeţi, în România începe să se contureze ceea ce numeam de mai mult timp un pilon de securitate pe flancul estic, proces lent dar sigur de echilibrare a ceea ce a fost până acum o balanţă vizibil dezechilibrată în favoarea marilor investiţii permanente de securitate făcute de NATO în partea de nord, adică în grupurile de luptă staţionate în ţările baltice şi Polonia,

În fie, începem să vedem dovezi concrete, în teren, că declaraţiile politice sunt acoperite de un program care să aducă o serie de certitudini privind angajamentele de a întări securitatea zonei.

Din punctul meu de vedere, începe să devină evidentă o nouă logică de construcţie, cea în care situaţia, rolul şi oferta specifică a României sunt mult mai complexe decât până acum, compensate de ceea ce înseamnă, foarte alături de noi şi pe o zonă largă în est şi sud-est, creşterea neliniştilor şi apariţia provocărilor majore de securitate.

P.S. Am totuşi o întrebare care a primit din partea oficialilor noştri prezenţi la exerciţiul de la Cincu un răspuns clasic, sub forma unui ridicat din umeri semnificând „asta e situaţia, n-avem ce face, descurcaţi-vă cum puteţi!”. Erau prezenţi, în afara sutelor de militari implicaţi în cele câteva ore de exterciţii demonstrative, atac complex cu toate tipurile de arme şi sprijin aerian asigurate de elicopterele de atac americane Apache, încă cel puţin câteva zeci de ofiţeri de rang înalt, comandaţi de unităţi sau mari unităţi sau din structuri de comandament a NATO. Din nefericire, înalta şi distinsa asistenţă nu a avut la dispoziţie nici măcar o toaletă... indicaţia primită fiind că există la câteva sute de metri tradiţionalele tufişuri folosite cu succes de generaţii de luptători neînfricaţi. Bine că, după mult timp, am ajuns în zona în care se aflau elicopterele de luptă americane şi unde, normal, erau instalate cuvenitele toalete. Amănunt trivial? Poate. Dar e tare păcat că, totuşi, a trebuit consemnat.