Malaxorul vieţii noastre publice distruge mereu oameni de valoare. În presă se petrec frecvent asemenea drame care nu impresionează aproape pe nimeni, ca şi cum am avea rezerve inepuizabile de ziarişti excepţionali. Am asistat în ultimii ani, cu inima strânsă, la înghiţirea Sandrei Stoicescu, ca de un şarpe boa, de către grupul de propagandişti ai lui Dan Voiculescu. Ea, care prezenta ştirile cu demnitatea cuiva care le şi înţelege sensul, ea, care scria o proză eseistică remarcabilă prin inteligenţă, spirit de observaţie şi tandreţe, ea − şi ea − a cedat (presiunilor, tentaţiilor, nu prea contează) şi s-a rinocerizat sub ochii noştri. Ce-o fi fost în sufletul ei? Nimănui nu-i pasă. Aşa cum nimănui nu i-a păsat când Şerban Huidu, un exemplar uman ales, creatorul unui stil în televiziune (alături de Mihai Găinuşă), a trăit o dramă care i-a schimbat viaţa în rău (un accident cumplit la schi şi la scurtă vreme un accident de automobil cu urmări grave). Mi-aduc aminte cum m-a oripilat comentariul de atunci, plin de ură, al lui Radu Banciu (el însuşi un om de valoare, a cărui dispariţie din mass-media ar fi o pierdere pentru noi toţi). Radu Banciu a vorbit recent, cu o antipatie violentă, şi despre Robert Turcescu, făcându-mă să mi-l închipui ca pe o brută care loveşte violent cu picioarele un om căzut la pământ.

Cum să te bucuri că Robert Turcescu a căzut de la mare înălţime!? Pentru cei care se înalţă pe vârfurile propriilor lor picioare sau se urcă pe un scaun ca să se remarce în profesia lor, o cădere nu are nimic periculos. Dar de la altitudinea la care a ajuns Robert Turcescu prăbuşirea poate fi un dezastru. Vă plac, stimaţi contemporani ai mei, dezastrele? Multora dintre dv. în mod sigur le plac.

Găsesc pe pagina mea de Facebook clipuri video considerate amuzante cu oameni care se curentează, care cad de pe câte un acoperiş, care iau foc de la o petardă, care sar într-un bazin fără apă, care intră într-un copac cu o motocicletă etc. Iar imaginile au ca fond sonor hohote de râs grobiene. Tot pe Internet citesc frecvent comentarii batjocoritoare (din care nu lipsesc referirile voluptuoase la excremente) la adresa intelectualilor noştri de elită.

Nu credeţi că ar fi bine să vă opriţi din această rapidă decădere, din această practicare frenetică a plăcerii porceşti de a face baie în mocirlă?

L-am remarcat pe Robert Turcescu încă de lansarea emisiunii lui „100 %”  de la Realitatea TV. În nr. 1 din 2004 al revistei de mare prestigiu „România literară” am scris, primul, despre acest ziarist cu totul remarcabil:

„Pentru mine, evenimentul politic nr. 1 al anului n-a fost nici votarea modificărilor aduse Constituţiei, nici asocierea PNL cu PD, nici demiterea unor miniştri, ci apariţia printre realizatorii de talk-show-uri televizate a lui Robert Turcescu. Emisiunea sa 100 % de la Realitatea TV, în afară de faptul că este cu adevărat un show, inteligent şi captivant, trezeşte speranţa că în România încă nu e totul pierdut. Dacă în atmosfera morală irespirabilă de la noi se mai pot forma şi afirma oameni integri şi responsabili ca acest tânăr înseamnă că mai avem, împotriva tuturor aparenţelor, o şansă.

Robert Turcescu este în mod evident îndrăgostit de profesia lui, pe care o practică decis şi competent. Nu se lasă cuprins de accese de narcisism, ca Florin Călinescu, nu face jocuri politice subtile, ca Stelian Tănase, nu este ireverenţios pentru hazul galeriei, ca Marius Tucă. Seamănă mai curând, prin capacitatea de a fi întotdeauna informat, prin stilul operativ şi elegant şi prin bunăcredinţă, cu Cristian Ţopescu (una dintre puţinele vedete TV pe care le-am avut de-a lungul timpului).

În afară de acest profesionalism, el se remarcă printr-un sentiment al răspunderii, nemaiîntâlnit până în prezent la alţi ziarişti, nici măcar la strident-justiţiarul Cristian Tudor Popescu. Robert Turcescu încearcă mereu să răspundă, cu o ardoare abia stăpânită, unor întrebări pe care nu le adresează interlocutorilor, dar care îl preocupă dramatic: Cum sunt cei care ne conduc? Ce se ascunde dincolo de morga lor de oameni importanţi? Sunt ei în stare să redreseze situaţia din România?”

Tocmai această fibră morală rezistentă l-a dus la dezastru pe Robert Turcescu. Un om de cauciuc nu păţeşte niciodată nimic, face tot fel de contorsiuni şi, la nevoie, face şi... şpagat fără să aibă de suferit. Dar unul de oţel are o flexibilitate limitată,  se rupe când împrejurările îl încovoaie prea mult.

Cred, în sinea mea, că intensitatea ieşită din comun a trăirilor sale, ardoarea cu care s-a manifestat ca ziarist de mare clasă, ca şi exasperarea provocată de imposibilitatea îndepărtării de la conducerea ţării a unor personaje cinice şi iresponsabile l-au făcut pe Robert Turcescu să-şi piardă minţile şi să creadă că a fost ofiţer acoperit. Iar dacă a fost într-adevăr ofiţer acoperit, spectacolul dostoievskian al autoflagelării sale la scenă deschisă îl prezintă din nou ca un mare caracter. La figurat vorbind, destul ziarişti se comportă asemenea unor ofiţeri sub acoperire, aparţinând nu de armată, ci de reţele politico-mafiote nefaste pentru soarta ţării.

Indiferent de ce scrie în cv-ul său secret, Robert Turcescu a servit, cu extraordinarul lui de talent de gazetar, democraţia. Şi îmi doresc din toată inima să o servească şi în continuare. Activitatea sa profesională admirabilă are o coerenţă proprie, evaluarea ei nu poate fi perturbată de nicio dezvăluire de ordin biografic.

Robert Turcescu a creat o operă gazetărească de indiscutabilă valoare, pe care nici el însuşi nu o poate distruge.