În ochii judecătorului, obligat să respecte şi să aplice legislaţia în vigoare (deşi uneori o face mult prea blând), pedofilul este doar un infractor. Problema este alta: pedofilul este, în primul rând, un bolnav psihic. Un dezaxat. Controlul acţiunilor sale trebuie să  cadă în obligaţia autorităţilor statului, deoarece aceşti bolnavi reprezintă un pericol public. În realitate, lucrurile stau altfel. Pedofilii sunt condamnaţi la câţiva ani de închisoare, iar în multe cazuri de abuzuri sexuale asupra copiilor (nu de viol) condamnările sunt date cu suspendare. În aceste condiţii, mărirea pedepselor pentru infracţiunea de pedofilie este un lucru necesar. Pe oricine ai întreba pe stradă ar spune că pedofilii merită condamnaţi pe viaţă (unii spun chiar condamnaţi la moarte).

Trecând peste faptul că pedepsele în cazul pedofililor sunt extrem de blânde, după eliberarea acestora apare întrebarea: ce facem cu aceşti indivizi? Faptul că în celulă au fost violaţi şi bătuţi de ceilalţi deţinuţi nu reprezintă un tratament şi nicio asigurare că odată ieşiţi afară, de frică, vor renunţa să mai fie pedofili. Alte state (Polonia, Cehia, Macedonia, Moldova etc.) au reuşit să răspundă la întrebarea de mai sus. Au decis, prin lege, castrarea chimică şi monitorizarea cu brăţări electronice a pedofililor. Se preîntâmpină astfel recidivele, iar aceşti bolnavi psihic pot fi ţinuţi sub control. La fel ar trebui să stea lucrurile şi în România, iar decizia este la politicieni.