Vizita ministrului de externe al Ungariei la Bucureşti a prilejuit câteva comentarii maliţioase. Ar fi fost o vizită „ciudată” şi neliniştitoare, deşi într-un veritabil spirit european abia absenţa dialogului ar fi ceva negativ. De la alegerea preşedintelui Macron am avut senzaţia tot mai acută că Franţa şi Germania văd în cooperarea dintre ţările foste comuniste mai curând o ameninţare decât o veste bună şi că s-au străduit, via Bruxelles, să dizolve nucleul aşa-numit iliberal.

Termenul este vag şi nu atât descriptiv cât polemic. De altfel el a dobândit în ultimele două decenii sensuri contradictorii, dacă nu de-a dreptul antagonice. Într-o carte apărută la începutul anilor '90, Dinesh D'Souza critica pierderea valorilor autentic liberale în universităţile americane prin excesul politicilor de discriminare pozitivă. Câtă vreme egalitatea deplină în faţa criteriilor academice şi meritul personal sunt valori liberale, privilegiile acordate minorităţilor nu pot fi, logic, decât „iliberale” (v. „Illiberal Education: The Politics of Race and Sex on Campus”).

Dar prin opoziţie cu liberalismul în accepţia sa recentă (pe care D'Souza îl numea mai curând iliberalism, ca deviere de la autenticitatea originară), un lider din Europa centrală (Viktor Orban) vorbea acum câţiva ani la o întrunire politică din Transilvania despre necesitatea unei orientări „iliberale”, ca alternativă pozitivă la excesele liberalismului de stânga. Adică exact invers, şi evoluţia termenului nu s-a oprit, căci imediat adversarii politici au convertit noul concept de iliberalism în ceva profund negativ, nebulos şi ameninţător. Adversarii lui Viktor Orban obţineau astfel o însemnată victorie propagandistică, căci îi confiscaseră termenul, întorcându-l pe dos ca pe o mănuşă.

În consecinţă, nu este exagerat să cerem celor care utilizează termenul „iliberal” să-l definească. Iar în prealabil să fixăm câteva repere. Dacă, începând cu secolul al XVIII-lea, liberalismul a detronat privilegiul prin naştere instaurând meritul persoanei, corectitudinea politică (liberalismul american) i se opune, relativizând meritul. În ce ne priveşte, credem la fel ca D'Souza, că democraţia occidentală este minată lăuntric de un puternic curent relativist care trădează pur şi simplu tradiţia iluministă.

Dar revenind la polemica europeană observăm că dincolo de cuvinte rezidă şi aspecte tangibile. De exemplu, polemica pe tema „liberal vs iliberal” nu poate camufla cu totul o competiţie economică acerbă. Într-o teză recentă de doctorat la EHESS, condusă de economistul Thomas Piketty, tânărul cercetător Filip Novokmet a studiat economia ţărilor din Europa centrală observând că o bună parte din veniturile capitalului investit acolo sunt vărsate în străinătate. Dar partea cea mai interesantă este aceea că fluxurile care iau drumul Europei occidentale (unde se găsesc proprietarii capitalului) sunt mai mari decât intrările de bani europeni din fondurile structurale. Dacă din Polonia au ieşit, între 2010 şi 2016, 4,7% din PIB, în aceeaşi perioadă au intrat venituri nete (diferenţa dintre fonduri structurale şi contribuţia proprie) de numai 2,7% din PIB. În Ungaria diferenţa este şi mai mare, 7,2% ieşiri şi numai 4% intrări. Studiul cuprinde şi Cehia şi Slovacia şi nu include România sau Bulgaria.

Thomas Piketty, care prezintă pe blogul său găzduit de Le Monde rezultatele cercetării lui Filip Novokmet, nu ignoră faptul că acţiunea capitalului occidental a fost mult mai complexă şi că nu se poate reduce la o prezentare contabilă. Capitalul german sau francez nu doar a contribuit la sporirea producţiei de bunuri, dar a adus după sine şi o creştere a productivităţii după cum şi dezvoltarea capitalului uman.

Toate acestea sunt adevărate, dar dacă statistica de mai sus este corectă înseamnă totuşi că ţările foste comuniste au motive serioase să respingă argumentaţia occidentală potrivit căreia fondurile structurale trebuie condiţionate de acceptarea „valorilor europene”. Pentru că de aici reiese că aceste fonduri sunt acoperite de profituri. Polonezii şi ungurii au spus-o de multe ori, iar mai recent a spus-o şi ministrul de Externe Teodor Meleşcanu. Chiar dacă nu dispunem de nicio statistică asemănătoare despre economia românească putem presupune că şi aici se întâmplă la fel. Ba, am crede că diferenţa dintre ieşiri şi intrări este mult mai mare din două motive: ponderea din PIB produsă de capitalul străin este mai mare decât în Polonia, iar intrările sub formă de fonduri structurale sunt mult mai mici. E adevărat că din vina administraţiei româneşti, dar asta este altă poveste. Prin urmare, faptul că şeful diplomaţiei de la Bucureşti s-a raliat la punctul de vedere al polonezilor şi ungurilor este firesc.

Nefirească este reacţia USR, de exemplu care a cerut imediat şi pe un ton tăios demisia ministrului de Externe. În loc să joace rolul antipatic al unui „jandarm” al Comisiei de la Bruxelles, cei de la USR ar trebui mai degrabă să intre în această dezbatere şi să arate cu date economice precise în ce fel polonezii şi ungurii se înşală. Ar fi profitabil pentru toate taberele.

Revenind la vizita de luni a lui Péter Szijjártó, s-a presupus fireşte că cei doi diplomaţi au abordat subiectul fierbinte al relaţiei cu Comisia de la Bruxelles şi că au discutat şi despre cazul Poloniei şi art. 7 din Tratat. Oficial a fost vorba mai ales despre „cooperarea în domeniul energetic”, despre care oficiosul maghiar Hirado.hu ne oferă mai multe amănunte, utile de altfel, dar problema relaţiilor din interiorul UE rămâne preocuparea capitală a momentului. Nimeni nu este în acest context antieuropean, dimpotrivă, dar Estul şi Vestul au ajuns să nutrească viziuni diferite, care ar fi bine să fie abordate deschis într-un cadru organizat. Am spune la final că a privi vizita diplomatului din Ungaria cu suspiciune este de fapt o atitudine contrară spiritului european, care s-ar cuveni să privilegieze dialogul deschis dintre toţi cei implicaţi.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle