Mircea Toma: „Acum suntem o naţie handicapată moral”

Mircea Toma: „Acum suntem o naţie handicapată moral”

Mircea Toma spune că, dintre toţi defavorizaţii, nebunii sunt cei mai stigmatizaţi

În ziua „Galei persoanelor cu dizabilităţi”, Mircea Toma povesteşte cum a ajuns să lucreze pentru cei discriminaţi, cum îi privim noi ca popor şi care sunt calităţile care-i recomandă pentru angajare.

Adevărul este partener media al primei „Gale a persoanelor cu dizabilităţi”, eveniment organizat de Active Watch – Agenţia de Monitorizare a Presei (AMP) şi de Fundaţia Motivation România. La gala de astăzi vor fi premiaţi cei din această categorie care se constituie în exemple ale reuşitelor personale şi firmele care au făcut ceva pentru ei.

Citiţi şi:

Târgu-Jiu: Persoanele cu dizabilităţi învaţă să picteze
Sălaj: Mamele plătesc pentru „favoarea" de a sta lângă copiii lor

Cine sunt discriminaţii din România?

La ora asta România îi apreciază pe oamenii puternici şi-i dispreţuieşte pe cei slabi. Puternic însemnând fizic, poziţie socială, bani, şi probabil că bani în primul rând. Slabi înseamnă persoane care au acces limitat la resursele societăţii, deci nu s-au descurcat să fie în faţă. Şi-o iau. Ăştia sunt oamenii săraci, toţi, deci majoritatea  populaţiei intră aici, la felul în care e distribuită averea societăţii. Dar tot aici intră romi, bătrânii, persoanele cu HIV, nebunii, ca să fiu consecvent trebuia să spun „ţiganii", copiii instituţionalizaţi, femeile, pentru că sunt mai slabe decât bărbaţii, deci contăm pe un respect mai redus.

Dar vouă, la Agenţia de Monitorizare a Presei, când v-a venit prima oară să vă ocupaţi de cei discriminaţi?

Însăşi naşterea Agenţiei de Monitorizare a Presei este legată de acest subiect. Primul proiect a fost stârnit de preocuparea noastră de a da un răspuns colegilor din presă care practicau, în epocă, şovinismul, românismul naţionalist extrem în raport cu persoane de altă etnie. Vorbim de  anii '94, cred, atunci a fost prima noastră ieşire publică. Eu fiind clujean, am avut o nedumerire civilă, aş spune, nu de specialist, cum e posibil să spună clujenii, despre care aveam o părere bună, cum am despre mine, să pună botul la o campanie care e vizibil de instigare la ură rasială sau ură interetnică.

Şi am început prin a face o cercetare, eram pe vremea aia şi cercetător la Institutul Academiei, pe vulnerabilitatea la discursul naţionalist - şovin. Care sunt elementele din personalitatea noastră care ne fac mai penetrabili? Iar în cercetare am folosit grupuri de cititori de „România Mare" versus cititori de presă non-politică. Rebusuri, chestii de genul ăsta. Şi am comparat profilele de personalitate ale celor două grupuri. Asta a fost povestea de dinainte. Iar la agenţie atunci am făcut o monitorizare pe presă scrisă ca să măsurăm gradul de hormon conţinut de discursul jurnaliştilor din epocă în ziare. Şi am publicat primele noastre rezultate semnând produsul ca fiind „Agenţia de Monitorizare a Presei". Cum a şi rămas numele de scenă.

Deci asta a fost prima. După care am făcut cercetări similare pe politiceni, deci am urmărit echilibrul politic în presă şi am început să ne ocupăm şi de romi. În 96 - 98 subiectuil cu ungurii s-a stins din presă şi a rămas vizibil unul mult mai profund şi mai greu de înfrânt, rasismul nostru secular.

Dar ne este specific nouă, românilor?

Ne este specific cultural, da. Când eşti copil foarte mic, mama te sperie când faci lucruri rele, spunându-ţi „te dau la ţigani". Deci e foarte timpurie inocularea acestei idei.

Ţi s-a întâmplat şi ţie?

Da. Eu m-am tot cercetat să văd dacă am urme ale acestui tip de educaţie. M-am surprins că da, în India. Unde, fiind „alb", eşti „Moş Crăciun". Şi ai pus piciorul în cartier şi eşti înconjurat de mai multe straturi de copii şi-s aşa, pe vârste, care trag de tine să le dai ceva. Şi eu am pus mâna pe buzunare să nu mi se ia ceva, din reflex.

Şi acest reflex te-a făcut să te simţi rasist.

Da, erau de altă culoare. Cam ăsta a fost nivelul la care probabil mi-am diagnosticat eu urma educaţiei.

Iar la cercetarea de care vorbeai, ce ne stârneşte discursul naţionalist, la ce concluzie ai ajuns atunci?

Că nu suntem un popor bolnav. Că n-avem o boală a noastră, ci una comună mai multor popoare. Personalitatea totalitariană sau antidemocratică a fost descrisă în literatura de specialitate, în Germania a fost o cercetare în anii '60 care a măsurat-o. În Germania există o structură de personalitate la nivelul populaţiei pe care face priză mai uşor discursul partidului neonazist pe care se tot străduie ei să-l scoată în afara legii. Şi pe analiza de discurs a acelui partid am comparat eu analiza de discurs de „România Mare". Şi am constatat similitudinile, ca să pot pune un diagnostic de neonazism.

Dar nu suntem ca ei!

Ba da, ca nemţii suntem. Şi paradigmele folosite în discursuri sunt similare, deci le regăseşti. De exemplu, împarţi lumea în „noi" şi „ei". Noi suntem mai slabi, mai vulnerabili, dar curaţi. Ei sunt întotdeauna mai puternici. Da, culmea, că şi ei, nemţii, spun asta. La noi e normal, ca spunem că poporul e mic, înconjurat de duşmani. Dar nemţii... sunt mari. Ei, americanii sunt mai mari! Şi cu americanii au ce au. Vorbim de discursul anilor '60 - '70. Şi întotdeauna este momentul în care „ne vom ridica". Deci ăla în care în noi se va umfla gogoaşa şi muşchiul nostru mititel va deveni atât de puternic, încât vom rupe năsucurile celorlalţi. Şi le regăseşti şi în Vadim. Sunt şi alte cercetări şi în Statele Unite, cam peste tot e descrisă această personalitate şi după aia te uiţi şi cât de votate sunt partidele de extremă dreaptă acolo, care înseamnă şi componentă naţionalistă. Deci vestea este bună până la urmă, că se tratează.

Şi cum aţi ajuns la categoriile defavorizate?

Am început cu Asociaţia Psihiatrilor, ei au venit la noi cu stigmatizarea nebunilor. Care stau cel mai prost dintre toţi handicapaţii, ăştia-s varză. N-au lobby, nu sunt acceptaţi deloc de societate, stereotipul este cel mai puternic. Imediat lângă ei stau persoanele cu HIV. Asta pentru că nebunia e o chestie pe care n-o înţelegem şi o considerăm mult mai periculoasă decât este în realitate. De exemplu, în presă apare „Nebunul care a omorât în America 30 de persoane". Rata violenţei la persoanele cu probleme severe de sănătate mintală este mai mică decât la populaţia generală.

Şi unde e greşeala în acea ştire?

Că îl consolidezi „nebun" şi că îl poziţionezi ca „nebun care a omorât". El e o persoană care a omorât! E ca la etnii: contează că-i ţigan, dacă a omorât?

Dar ăla dacă a omorât 30 de oameni, nu e nebun?

Cine ştie? E o persoană, un bărbat. Dacă ştiu, ca ziarist, că, de fapt, nu este specific nebuniei să omori, de ce să asociez eu omorul nebuniei dacă în acelaşi timp nu asociez nebuniei informaţii despre nebuni care muncesc în instituţii fără să deranjeze?

Cum ar trebui să sune o ştire pozitivă despre un nebun?

Ca s-o dăm, trebuie s-o faci şi sexy, să pleci de la o sămânţă de conflict, să aibă o sămânţă de atractivitate pentru un public care nu citeşte veşti bune. Dar pot să scriu despre o persoană care şi-a învins dificultăţile pe care le are fără să fie responsabilă că le are, deci nu ales el să aibă o boală şi a reuşit să îşi convingă familia, vecinii şi prietenii şi angajatorul, că el poate să lucreze normal, fără să producă necazuri. Povestea doborârii acestor rezistenţe este în sine interesantă şi se poate vinde foarte bine.

Şi-i frumoasă şi nu produce victime. Când spun „un nebun a împuşcat", am produs o victimă şi am crescut şansele tuturor persoanelor cu probleme severe de sănătate mintală de a se reaşeza în spaţiul societăţii cu încă o fărâmă, i-am mai împins un deget înapoi. Puţină lume ştie, de exemplu, că schizofrenia înseamnă, pentru o treime din bolnavi, că au un moment de boală pe viaţă. Aia se întâmplă între 18 şi 20 şi ceva de ani, stă internat o lună sau mai mult, iese din spital cu diagnosticul. Şansele lui din acel moment sunt reduse dramatic faţă de cele ale unui persoane care iese dintr-un spital cu un diagnostic de ulcer, de hepatită. Nu se compară, că e nebun, e imprevizibil, şi cu asta nu ne împăcăm.



Voi susţineţi că persoanele cu dizabilităţi sunt un potenţial imens pentru societate. De unde vine potenţialul ăsta, pe care ceilalţi nu-l văd?

Particula „diz" pentru un consumator obişnuit, neiniţiat, înseamnă zero abilităţi. Şi nu că am o aptitudine afectată şi restul sunt ok, ba, mai mult, restul uneori sunt supradezvoltate, ca să compenseze ceea ce nu am. Probabil că aţi auzit de calculatorii geniali, oamenii care extrag radical din numere cu zeci de cifre, acolo se întâmplă asta în condiţiile în care performanţa intelectuală este alterată într-o componentă a ei şi se dezvoltă mecanisme compensatorii impresionante. Deci „dizabilitate" mă-mpinge cu gândul că nu e bun la nimic.

Percepţia nu este atât de radicală pentru că noi vedem că există o rată a angajărilor care e diferită de zero, dar este mult mai mică în România decât în alte ţări. O zecime dintre români au nevoie de ajutor, o sutime primesc. Estimările făcute pe datele instituţiilor publice sunt că în România sunt angajate 12% din persoanele cu dizabilităţi cu vârstă aptă de muncă. Faţă de 50% în ţări din UE. Asta vorbeşte şi despre cum percepe statul şansele acestor persoane. Nu investim în ei, pentru că nu credem. Şi sunt mulţi, 10% din populaţie, asta e media europeană, pentru că ei consideră dizabilităţi multe categorii de suferinţe. În România sunt 3% din populaţie. Pentru că noi nu suntem atât de „infirmi" ca europenii, stăm mult mai bine. Oare?

Poate nu sunt declaraţi toţi.

Sau poate nu sunt recunoscuţi. Ştiaţi că în România autismul nu e considerat dizabilitate? Cifrele sunt doar din înregistrări. Statul mută mai sus ştacheta, ca să nu cheltuiască prea mult. S-ar putea să fie şi o problemă culturală, a oamenilor care trăiesc la ţară şi nu ştiu că au dreptul să se înregistreze şi care percep ca fiind atât de dificil de urcat această Golgotă a birocraţiei ca să ajungi să iei un certificat de persoană cu handicap, cum spun încă legile româneşti, încât renunţă. Şi-atunci intră în contradicţie cu declaraţiile unor demnitari care au arătat cu degetul spre trişori. Oamenii care mint pretinzând că sunt persoane cu dizabilităţi, se pensionează de boală şi pleacă să muncească în Italia. Un sat întreg din Bihor e pensionat pe caz de boală. Dacă eu arăt, dintr-o poziţie importantă în stat, cu degetul către aceste fraude, las o imagine despre întreaga categorie, că, de fapt, ar trebui să ne îndoim că ei au nevoie pe bune de ajutor? Şi în acelaşi timp împiedic accesul către asistenţă socială pentru o proporţie uriaşă de persoane cu dizabilităţi.

Dar poate că banii ăia, care sunt fraudaţi de falşii pensionaţi de boală ar fi mai necesari celor adevăraţi.

Ştiu, dar asta înseamnă ca acei oameni implicaţi în fraudă să fie interpelaţi de instituţiile care se ocupă cu chestia asta. Nu să anunţ „Handicapaţii mint!", că ştim ce efecte are chestia asta. Ele sunt nişte excepţii.

Ei spun că anchetele au arătat că 25% din dosare sunt fraudate.

25% de minciuni? Mă îndoiesc. În orice caz, dacă noi îi lăsăm pe dinafară, statul fraudează mult mai mult. Noi, acum ce facem? Suntem în criză şi în cine dăm, în primul rând? Când se scufundă un vapor, ce slogan e cel mai cunoscut? Mai întâi femeile şi copiii, mai întâi cei slabi, cei vulnerabili. Or la noi, primii vinovaţi de chetuielile exacerbate din bugetul naţiei sunt handicapaţii, frate! Şo pe dânşii. Aici se consumă averea ţării.

Sunt un posibil patron. Daţi-mi 5 motive pentru care ar trebui să angajez o astfel de persoană.


Cel mai frumos motiv şi primul ar fi să simţi că ai nevoie să ajuţi pe cineva din comunitatea ta. Asta e principala dizabilitate actuală a naţiei, suntem handicapaţi moral. Nu mai simţim nevoia să ajută, simţim nevoia să ne salvăm. Un al doilea este că, dacă fac un concurs şi anunţ o angajare, pot să fiu atent şi la ce rezultate îmi produce o persoană care intră în scaun cu rotile în birou 3) Poate că am nişte beneficii din partea statului, adică din mecanismele financiare gândite să mă încurajeze. Aici e mult de lucru, se poate mai bine. Apoi, fidelitatea este una dintre valorile deja semnalate de angajatorii care au deja experienţa lucrului cu ei. Cei care au reuşit să se angajeze au o longevitate mult mai mare în muncă şi angajatorii sunt mulţumiţi pentru că sunt fideli, serioşi, atenţi, disciplinaţi. E şi teama că şansa de a găsi un partener pentru a putea munci e mai mică decât pentru cei care aleargă uşor.

De unde vine insistenţa din ultimii ani de a se vorbi mai mult despre cei cu handicap?

Întrebarea asta se naşte în mod spontan în legătură cu foarte multe lucruri care înseamnă progres şi civilizare şi care apar în ultimii ani, curios. Ele apar, din păcate, la iniţiativa duşmanilor noştri, a forţelor oculte care ne înconjoară şi vor să ne termine ca naţie, să ne înveţe să ne purtăm civilizat, deci să nu mai fim români. Aceste forţe se numesc Uniunea Europeană, de exemplu.

Am să dau exemplul extrem: faptul că în România, persoanele cu probleme severe de sănătate mintală nu au lobby, pentru că ele nu se întâlnesc, nu se asociază, familiile lor se ruşinează, nu se asociază pentru a le obţine drepturi şi ale facilita accesul către reinserţie socială. Ei şi HIV-SIDA, şi acolo, nu vor să se ştie, pentru că în momentul în care se află sunt excluşi. Persoanele în scaun cu rotile sunt mai uşor acceptate, au performanţe ceva mai bune la angajări. Deci e mai bine să fii cu handicap motor decât cu probleme mintale, cinic vorbind. Pentru că ei s-au bătut puţin.

Pentru restul populaţiei, faptul că aude dintr-odată este pentru că eforturile pe care le fac din interior grupurile vulnerabile au penetrare foarte redusă, că n-au energie. A venit, din fericire, un sprijin financiar destinat acestor categorii dinspre UE care alimentează voci. Noi suntem una dintre aceste voci. Şi sperăm să enervăm câţi mai mulţi oameni, să se întrebe câţi mai mulţi „dar ce are, domle, ţara asta, s-a umplut brusc de handicapaţi, de nu mai putem trăi de ei? De când li se zice romi? Ăştia nu-s ţigani?"

Dar faţă de restul europenilor cum suntem în relaţia cu ei?

Judecând după situaţia lor în societate, se poate considera că românii sunt de cinci ori mai puţin performanţi în a-şi ajuta semenii la greu faţă de restul europenilor. Suntem omenoşi cu oamenii puternici. Deci ne repezim să îngrăşăm FNI-uri, băgăm bani puternic în Caritas.

Ai întâlnit pe cineva din aceste categorii care să se fi ratat din cauza sistemului, deşi promitea să reuşească?

Primul meu loc de muncă a fost gărdiniţa pentru hipoacuzici Bucureşti. Am fost profesor şi am avut o grupă de copii pe care am dus-o până au terminat grădiniţa. După care m-am întors la profesia mea de bază, eu sunt psiholog, nu cum spuneam atunci, defectolog.

Chiar aşa se numea specialitatea ta?

Da, defectologie, aşa se numea secţia din facultate pentru învăţământ special pe vremea lui Ceauşescu. Acum mi se face părul măciucă. Amintirea mea este încă foarte vie în legătură cu Florina, o fetiţă aproape complet surdă, pe care am salvat-o odată de o psiholoagă pe care am crezut c-o omor. Copiii făceau un fel de evaluare înainte de a fi repartizaţi la şcoli. Acestea erau: şcoala de surzi, care era ceva grav, acolo erau mulţi şi pierdeau bruma de ce acumulaseră până atunci şi şcoala de hipoacuzici care era ceva mai ok. Şi psiholoaga făcea departajarea folosind un test de inteligenţă verbal. Deci dacă nu auzi şi ţi se pun întrebări la care trebuie să dai răspunsul corect, persoana din faţa ta, practic, te împiedică să auzi problema, darămite să te gândeşti cum s-o rezolvi.

Şi copiii au ieşit prost la prima tentativă şi eu m-am întors cu ei să văd ce se întâmplă. Eu sunt un personaj foarte paşnic şi caut întotdeauna circumstanţele atenuante pentru debilitatea caracterială a celor din jurul meu, dar acolo a fost la limită să fiu arestat pentru violenţă fizică. Am pus-o să reia totul printr-un test nonverbal, din acelea în care operezi cu imagini, cu obiecte, ca să-şi poată manifesta copiii inteligenţa lor reală. Asta a schimbat puţin traseul unor copii, s-au dus mai mulţi la şcoala unde aveau şanse mai mari să le fie valorificate resursele lor.

Cu Florina m-am întâlnit după vreo trei ani, am făcut un film cu ea, era elevă în clasa a treia sau a patra şi nu mai putea vorbi. Ea a ieşit din grădiniţă vorbind. Noi nu-i învăţam semne, ci vorbire. Şi am fost foarte afectat atunci, pentri că avea resurse să fie între noi. Eu am avut coleg de facultate surd care vorbea trei limbi străine şi devenise cercetător. Dar faptul că societatea îşi bagă picioarele şi consideră că este ultimul lucru la care să ne gândim, adică la cel mai slab decât noi, care suntem miniştri, atunci îi belim. Nu mai ştiu nimic despre Florina.

Dar o amintire despre cineva care a izbutit să înfrângă sistemul ai?

Cel mai puternic exemplu despre care eu îl ştiu, l-am văzut, dar nu am lucrat direct cu el este un surdomut orb, care a fost reinserat în activitate, era student şi a lucrat cu el o specialistă ani de zile şi el a început să poată comunica destul de uşor citind ce i se scria cu degetul în palmă, literă după literă. Simţul tactil era singurul accesibil pentru comunicare. Şi scria bine.

De ce se folosesc termeni atât de seci, cum ar fi „persoană cu dizabilităţi"? Altfel nu le-am putea spune?

Cel mai uşor de utilizat şi nu ştiu de ce l-am abandonat este „persoane cu nevoi speciale". Dar aşa e, „cu dizabilizăţi" sună extrem de arid. Omoară comunicarea. A găsi un nou termen este o provocare.

De ce e nevoie de o Gală a persoanelor cu dizabilităţi?

E prima şi s-a născut din sentimentul eşecului pe care l-am avut în timpul proiectului la care lucrăm, unde noi aveam de transmis mesaje angajatorilor. Şi am încercat să îi agăţăm pe diverse căi. Le trimiteam mesaje pe mail, prin poştă, materiale informative, despre care bănuiam că vor sfârşi în coşul de gunoi. Am avut şi o caravană care s-a plimbat prin vreo 10 oraşe din ţară unde trebuia să ne întâlnim cu oameni de afaceri, ziarişti, ong-işti. Şi oamenii de afaceri veneau cel mult unu, dacă niciunul. Atunci am imaginat gala în care am plecat iniţial de la un fel de concurs în care să invităm companiile, cele care au făcut ceva, câte or fi ele, deci să aibă un bonus din partea societăţii cei care investesc în oameni. Şi apoi a venit ideea să facem din asta un moment festiv, deci, o gală. Miza am atins-o deja. În acest moment sunt vreo 300 de firme care ştiu despre subiectul ăsta lansat de noi.

Dintre acestea, unii au accesibilizat sediile sau au angajat pe cineva, sau au angatat dar nu ştiu. Vor lua premii cei care au făcut ceva pentru persoanele cu dizabilităţi. Noi ne-am propus să informăm 500 de angajatori şi să angajăm, prin cei de la asociaţia Motivation, 50 de oameni. Aşteptăm ca gala să fie momentul în care românii să-şi acorde bonus pentru că au făcut încă un pas în ajutorul acestor persoane. Deci e nevoie, ca să înveţi, de bomboane, nu doar de biciuşcă. Gala asta vreau să devină o bomboană din ce în ce mai dulce, de care să se bucure tot mai mulţi români, care au făcut ceva. Care gest altfel ar fi trebuit să fie normal.

citeste totul despre: