Mihai Goţiu: De ce sunt ameninţaţi cu procese Cătălin Tolontan şi Moise Guran

Nici Cătălin Tolontan şi nici Moise Guran nu au nevoie de avocaţi. Ambii au buletin şi suficientă experienţă jurnalistică să se apere şi singuri în procesele cu care sunt ameninţaţi, deşi, după cum sună somaţiile pe care le-au primit, tare îmi pare că situaţiile se înscriu în categoria câinelui care doar latră, poate-poate se sperie adresantul şi o lasă mai moale.

Asta nu înseamnă că de-o fi cazul nu m-aş prezenta cu bucurie în faţa instanţei (şi aş mobiliza şi un sobor de semioticieni şi filologi cu mine) pentru a depune mărturie că apelativul idioţi cu care Moise Guran i-a gratulat pe responsabilii guvernamentali de licitaţia de la Metrorex are deplină acoperire în cazul în discuţie. La fel cum m-aş distra teribil în faţa instanţei de judecată arătând cât de stupidă e pretenţia firmei de avocatură care îl ameninţă cu procesul pe Cătălin Tolontan, trecută la finalul somaţiei: „Vă interzicem reproducerea şi publicarea în orice mod a prezentei notificări (sau a oricărei părţi din conţinutul acesteia)”. 

Păi, unu la mână, ziaristului nu doar că nu i se poate interzice aşa ceva, ci chiar are obligaţia profesională de a publica o asemenea notificare – că e un interes legitim al cititorilor (nu al lui Cătălin Tolontan sau al firmei The Group) să ştie ce se mai întâmplă despre subiectul în care şeful de la Publicis a zis ce a zis depre cei de le The Group. Şi, doi la mână, una e să ceri unei instituţii media să publice precizări despre o afirmaţie pe care cineva a făcut-o despre tine în spaţiul public (iar Facebook-ul e spaţiu public şi, din punctul ăsta de vedere, deciziile justiţiei sunt clare), şi alta e să-i ceri să elimine de pe site respectiva afirmaţie şi nici măcar să nu scrii de ce ai eliminat-o!

Nota bene:

că Moise Guran e ameninţat cu procesul de directorul unei companii controlate de stat nu e o surpriză, că dacă respectivul director ar fi avut competenţe manageriale de ansamblu (adică viziune), care să-l ajute să anticipeze efectele propriilor acţiuni nu s-ar fi ajuns la situaţia despre care a scris Moise Guran şi nu doar el;

de la o agenţie de publicitate privată parcă te aştepţi, totuşi, să anticipeze efectele negative ale unei asemenea gafe de comunicare – că dacă, până acum, afirmaţiile celor de la Publicis despre ei erau privite cu rezerva faptului că vin de la concurenţă, din acest moment se naşte întrebarea legitimă „ce vor ăştia să ascundă?”; pentru a înţelege cât e de stupidă pretenţia celor de la The Group, să ne imaginăm ce se va întâmpla dacă The Group câştigă un eventual proces cu Publicis legat de afirmaţiile pe care aceştia din urmă le-au făcut despre primii – în mod absolut firesc The Group şi-ar dori, chiar şi fără să solicite asta în mod expres, ca ştirea despre finalizarea procesului să fie publică cel puţin în locurile în care au apărut afirmaţiile iniţiale, însă dacă, între timp, aceste informaţii ar fi eliminate, de ce s-ar mai da ştirea cu rezultatul procesului?; asta fără a mai vorbi că în eventualitatea unui proces între The Group şi Publicis, afirmaţiile celor de la Publicis vor face parte din dosarul PUBLIC al procesului – sau şi caracterul public al eventualului proces vor avocaţii de la The Group să-l interzică?

Dar nu despre cât de netemeinice, pe fond, sunt ameninţările cu procesul transmise de The Group şi Metrorex către Cătălin Tolontan, respectiv Moise Guran e articolul de faţă, ci despre starea presei autohtone. A acelei prese căreia i se tot cântă prohodul, a acelei prese despre care tot primim dovezi de obedienţă şi subordonare unor interese oneroase, a acelei prese puse pe butuci în ultimii ani atât din cauza contextului economic şi politic total nefavorabil, cât şi din cauza propriilor probleme. Da, e cât se poate de nasoală situaţia, dar nu întru totul neagră. Cel puţin atât timp cât mai apar articole pe care alţii nu şi-ar dori să apară mai există speranţă. Faptul că directorul de la Metrorex e iritat de articolele care ridică semne de întrebare asupra licitaţiei prin care sute de milioane de euro îşi iau zborul din România sau faptul că o mare agenţie de publicitate e deranjată de faptul că mai există instituţii media care publică afirmaţii despre activitatea ei (adevărate sau false, responsabilitatea îi aparţine celui care le face) sunt semne că presa autohtonă încă respiră.

Că nu a fost sufocată de politic şi nici condiţionată de bugetele de publicitate administrate (nu de puţine ori) discreţionar de către firmele din domeniu. Că există locuri (şi nu e vorba doar de Moise Guran şi Cătălin Tolontan) unde se mai face încă jurnalism şi în jurul cărora se poate construi o altfel de presă autohtonă.

Că directorul unei companii de stat şi avocaţii unei agenţii de publicitate îşi PERMIT să ameninţe cu procesul nişte jurnalişti reprezintă partea goală a paharului. Dar, în acelaşi timp, iritarea lor reprezintă partea plină. Încă nu a venit vremea tăcerii. Şi nici nu ne tremură pantalonii.

Puteţi comenta pe marginea acestui articol pe Romaniacurata.ro