Eurovisionul nu este doar un loc al jocurilor politice. Este şi un puternic mijloc de expresie artistică a identităţii europene, mai precis a valorilor care unesc Europa. Alegerea Conchitei Wurst (Tom Neuwirth pe numele său, 26 ani) drept câştigător al competiţiei nu este decât un rezultat firesc al revoluţiei eliberării sexuale, pe care Europa a intensificat-o în ultima vreme, inclusiv la nivelul Parlamentului European (reamintesc doar reuşita, fie şi formală, fără implicaţii juridice, a Raportului Lunacek şi alte câteva acte pe această temă, în pregătire). Aşadar, era de aşteptat. În plus, confirmă că acordarea aceluiaşi premiu acum 16 ani către Dana Internaţional (Israel) nu a fost doar o întâmplare. Iar de atunci, nu cred că a fost ediţie din care să fi lipsit o melodie (măcar) care să problematizeze tematica LGBT şi a revoluţiei sexuale.

Acum însă se trece la un nou nivel. Dincolo de drepturile fiecăruia, Europa lansează o nouă provocare: identitatea de gen. Pe scurt şi mai clar este vorba de idealul nediscriminării pe criteriul identităţii de gen. Indiferent de sexul tău biologic (bărbat sau femeie), ai dreptul să te simţi altceva (femeie, bărbat sau chiar o combinaţie între acestea), fără a fi discriminat de către societate.

Evident, fundamentul acestei filozofii este cel de tip eliberator: scăparea din chingile normelor şi limitelor specifice genului, ce apar din exteriorul ego-ului, fie şi de ordin biologic. Pe româneşte: ce dacă sunt bărbat/femeie, am dreptul să mă port şi să mă simt ce vreau. De altfel, motto-ul în viaţă al „femeii cu barbă" exprimă clar această ideologie. „Be the best version of yourself rather than a bad copy of someone else!"

Însă nu acestea mă îngrijorează cel mai mult. Pilda evanghelică a Fiului Risipitor este suficient de lămuritoare în privinţa drepturilor şi a discriminărilor, a toleranţei şi homofobiei. Dacă risipitorul este liderul pildei, totuşi nu sunt de neglijat nici profilurile tatălui şi fratelui. Prin urmare, dacă sunt semeni de-ai mei care vor neapărat să meargă pe drumul revoluţiei sexuale, n-au decât. Nu-i pot urî pentru asta. Dimpotrivă. Am de ales între a fi ca tatăl sau ca fratele risipitorului.

Dar dacă aleg să fiu ca tatăl, atunci mă îngrijorez şi mă întristez. Pentru că ştiu ce va urma. Iar fiul o va afla pe pielea lui.

Mai precis, mă îngrijorează următoarele:

1. Lipsa de identitate. Chestiunea „identităţii de gen” pare „cool”, mai ales pentru relativişti. Să fii ce vrei, când vrei, indiferent de normele sociale sau bagajul genetic este un adevărat catharsis pentru omul contemporan, care se simte destul de oprimat şi încorsetat de „sistem” (mare lucru dacă nu cumva politicienii încurajează această filozofie ca o compensare a euro-scepticismului). Riscul îl reprezintă însă chiar...lipsa de identitate. El apare mai clar dacă luam seama la mecanismele stabilirii propriului ego. De regulă, acestea presupun valori ce nu se schimbă de la o zi la alta. Dar nu şi pe termen mai lung. Astfel devine posibilă schimbarea scării de valori a persoanei, poate chiar apariţia tulburărilor de personalitate, ceea de poate avea ca efect negativ bulversarea întregii vieţi. Dar şi avantaje imense pentru cei ce, mai mult sau mai puţin interesat, vor să-ţi spună ei cine eşti. „Nu ştii tu, nu-i o problemă...te informăm noi!” poate fi un bun slogan de marketing în orice zonă: economic, politic, religios, artistic. „Omul nou” tinde să se repete.O susţine şi textul piesei câştigătoare. Dar pe cine mai interesează mesajul, când ai atâta spectacol imagistic?

2. Fragilitatea idealurilor. Câştigătorul Eurovision-ului a declarat după concurs: „This night is dedicated to everyone who believes in a future of peace and freedom". Nobile idealuri, înalte aspiraţii. Dar greu de atins, în condiţiile unei Europe ce se cam gripează în faţa problemelor economice şi politice şi al unui euro-scepticism crescând. Nici măcar „unitatea în diversitate” nu mai pare aşa plauzibilă, atunci când vezi ţări membre UE care se tachinează şi împung reciproc. Şi atunci? De unde atâta pace când omenirea întreagă pare mai tensionată ca oricând? Câtă libertate mai intră în discuţie, când drepturile sunt limitate nu prin dictaturi, ca odinioară, ci prin limitări şi condiţionări economico-politice, negociate pe mesele marilor puteri? De pildă, de ce avem nevoie să discutăm astăzi, la nivel european, despre cedarea de suveranitate? Şi dacă ar fi vorba doar de cea statală...din păcate se poate şi mai rău. Anume suveranitatea interioară.

3. Europa devenită cult. Am mai scris-o: europenismul tinde să devină religie. Cel puţin pe plan moral-social, Europa vrea să stabilească ce e bine şi ce e rău, în ce să credem şi în ce nu (aici neutralitatea religioasă a spaţiului public îi serveşte de minune pentru că poate pune în loc orice). Într-un cuvânt, schimbarea mentalităţilor. Iar aici, femeia cu barbă punctează iarăşi: „I really hope that I get the chance to change some minds all around Europe”. Ori, asta nu e ceva de luat în glumă deloc, deşi vorbim de divertisment. Dar cine nu cunoaşte puterea de transformare a divertismentului, nu va înţelege mare lucru din entertainment-ul globlizant.

„Cui ne închinăm?” este o întrebare care arată puterea determinantă a credinţei în valorile pe care le urmezi şi le aplici în viaţă. Unii (par din ce în ce mai mulţi) se închină banului (profitului), averilor, faimei, minciunii, manipulării, materiei etc. Alţii (par din ce în ce mai puţini), aleg să urmeze cinstea, dreptatea, adevărul, corectitudinea, ruşinea etc. Nu fără riscuri şi necazuri, să recunoaştem. Că doar aşa am ajuns la criza morală, care generează la rându-i, restul crizelor.

Dar Europa la ce se închină? După mine, la o reeducare valorică. Care nu poate începe decât cu, desigur, „open mind”. Iar sexualitatea este cel mai bun loc de unde se poate începe, pentru că ţine de un anume tip de intimitate. Prin sexualitate s-au reuşit multe acolo unde diplomaţia şi dialogul clasic au eşuat. Inclusiv profituri ce au transformat-o deja în ramură serioasă a economiei mondiale (se presupune că doar în USA ar egala industria îmbutelierii apei plate şi pe cea digitală, adică 8 miliarde dolari anual – se poate spune deci că se bea pornografia ca apa chioară).

În fapt, ceea ce mă îngrijorează cel mai tare este ca, în numele libertăţii şi al păcii, să pierdem însăşi libertatea şi pacea. De acord că homofobia e păcătoasă. De acord că nu trebuie urât păcătosul, ci doar practica păcătoasă. În fine, de acord că fiul risipitor are tot dreptul să-şi ia viaţa în mâini şi să şi-o facă praf dacă asta vrea. Eu nu pot rămâne decât părinte. Dar în nici un caz nu trebuie să mi se impună să accept alegerea lui. Între toleranţă şi acceptare este o mare diferenţă, deşi Austria pare să creadă că sunt obligatoriu legate una de alta: „For me the most special and honoring thing is that Austria shows tolerance and acceptance and I’m so happy to be this statement”, zice Conchita Wurst.

Dar nu vreau să ajung într-o lume în care, sub masca dialogului civilizat şi a toleranţei, discriminarea pozitivă să-mi jignească sau să-mi discrimineze valorile proprii (încă majoritare).

Nici măcar n-aş dori ca numărul (majoritatea) să stabilească adevărul, deşi este fundamentul democraţiei, dar şi propriul călcâi al lui Ahile. Nu-mi place ca, sub un ton ameninţător, să mi se spună că discriminez doar prin opiniile mele şi pot răspunde juridic pentru delict de opinie. Nu vreau să pierd locul de muncă doar pentru că eu cred altceva decât susţinătorii LGBT şi vreau să o manifest ca atare, cu tot atâtea drepturi şi şanse ca şi ei. Nu vreau ca pruncilor mei să li se spună la şcoală că ei, noi sau eu, ca preot sau creştin, sunt un habotnic şi un retardat ştiinţific doar pentru că nu cred în evoluţionism. 

M-am săturat de agresivitatea cu care liberala Europă încearcă să mă „lumineze”, dar orbecăie în a pune ordine în treburile cu adevărat importante şi urgente. Mi-e deja greaţă de ipocrizia oficialilor europeni, care, când e vorba de profit şi economie, susţin brusc specificul naţional (propriul buzunar adică), dar când vorbim de valori şi spirit, devin rapid universalişti. Poate e vremea să înţeleagă că tot ce trebuie să dispară din Europa este demagogia, falsitatea, fariseismul. La cât îi plătim, ar fi cazul...

Dar, în toată această ecuaţie, unde o fi România? Nicăieri altundeva decât pe drumul pierderii identităţii. Acordarea a 8 puncte (al treilea punctaj, ca importanţă) către Austria este un semnal clar că România alege valorile europene la grămadă, de regulă împrumutând rapid ce e mai rău şi cu mult mai greu ce este bine. Linguşeala, ploconitul la înaltele porţi politice, practicarea comisionului şi votul prin trădarea valorilor celor pe care îi reprezinţi nu par a fi atât de problematice pentru europarlamentarii români (unii deja dovediţi, nu insist).

Iar acum, că vin alegerile europene, toţi candidaţii ne promit binele european. Dar mai nimeni nu ne spune cum arată el, cu ce se mănâncă şi mai ales, ce ne costă...Măcar ei or şti?