Despre mineriade, după 23 de ani

Evenimentul istoric, indiferent de calitatea lui se desfăşoară după mecanisme care, de cele mai multe ori, contemporanului îi scapă. Îi scapă pentru că el le trăieşte şi le interpretează subiectiv, întrucât documentul, care trebuie să stea la baza oricărei aserţiuni istorice lipseşte. Peste ani, martorul ocular poate fi un izvor important, dar nu exclusiv în aflarea adevărului.

Despre mineriade s-a scris mult şi nicidecum laudativ. Sunt momente tragice în istoria noastră de după decembrie 1989. Au fost victime, distrugeri, a fost haos, teleobiectivele au fost acum 23 de ani aţintite asupra Bucureştilor învăţuiţi în fum, reuşind să depăşească ratingul Coppei del Mondo, în plină desfăşurare în acea vară a anului 1990, în însorita Italie.

Imediat după „reintrarea pe făgaşul normal”, decizia FSN de a deveni partid politic a intrigat opinia publică fidelă partidelor istorice, fiind iniţiate protestele cunoscute generic drept „fenomenul Piaţa Universităţii”. Protestele au durat inclusiv pe perioada alegerilor din 20 mai 1990, primele alegeri democratice din România. Iar or să mă înjure intelectualii blazaţi, dar oricât ar părea de nefericit acest concept, asta e realitatea, au fost forţe politice concurente, evident de pe poziţii diferite, dar a existat o dezbatere.

O gravă greşeală pe care au comis-o adepţii Pieţei Universităţii a fost aceea de a considera că era momentul să se pornească din 1947. Dar stimabililor, v-aş întreba eu, democraţia românească mai era la 1947? Ori de pe la 1930 ciolaniada ţărănisto-liberală ne-a pricopsit cu autoritarismul carlist? Oricât ar părea de tendenţios, nu pot să nu remarc că extremiştii legionari au luat locul 3 în alegerile din 1933. Asta ce înseamnă? Sănătatea sistemului democratic românesc interbelic atât de adulat?

Cât de rupţi de realitate au fost cei din Piaţa Universităţii ştim pe pielea noastră ce s-a întâmplat în 2000, când hulitul Ion Iliescu, „comunistul”, „kaghebistul” etc. a fost salvarea democraţiei româneşti, pentru că extremiştii peremişti erau pe locul doi.

Nu înseamnă că vreau să justific mineriadele. Vreau să remarc rolul lor în stabilizarea balanţei politice post-decembriste. Ca şi Revoluţia franceză, ale cărei ultime pâlpâiri din 1795 au fost stinse de şarja cavalerie lui Murat, comandat de viitorul împărat Napoleon, pe atunci un general fără angajament care-şi omora timpul pe la teatrele pariziene, lupta politică post-decembristă a fost influenţată de mineriade.

Ion Iliescu avusese la alegeri, de partea lui sistemul, epurat de favoriţii lui Ceauşescu, dar nu de toţi comuniştii, cum nici nu se putea (iar o să fiu înjurat dar lustraţia visată de democraţi semăna cu epurările staliniste, ajungându-se în Uniunea Sovietică la situaţia dramatică de a pune în fruntea marilor unităţi militare tineri abia ieşiţi din şcolile de ofiţeri, care nu aveau capacitatea de a fi colonei sau generali), întrucât Doina Cornea nu ştiu ce minister putea conduce, cum până nici azi nu pot să înţeleg ce voia de fapt Ion Caramitru, ajuns ministru la cultură, dar care n-a făcut nici jumătate din ratingul lui Vanghelie.

Piaţa Universităţii era o aglomerare de oameni, care locuiau în corturi, care cântau, scandau şi cam atât.  Nimeni nu le pune la îndoială bunele intenţii, dar ştiţi vorba aia „drumul la iad e pavat cu bune intenţii”.

În plus, blestemul versurilor „mai bine golan decât comunist” avea să-i urmărească pe iniţiatori. Vali Sterian s-a comportat extrem de onorabil, făcând cinste ţării în care s-a născut, când beat criţă a omorât cu maşina doi oameni, a căror „vină” era că în acea seară fatidică circulau cu un autobuz din transportul public. Şi mai onorabil s-a purtat când se milogea de foştii procurori comunişti să-l judece în libertate.

Cristian Paţurcă a înjurat comunismul, dar a uitat să se ocupe de el, considerând ca orice trăitor comunist că statul îi va da casă şi masă, fiind victima acelei „restitutio in integrum”, pe care o sprijinise fără să ştie, în timp ce el cânta, bea şi fuma şi ştiţi că a murit fiind înmormântat din mila publică. Sunt convins că mai mulţi bani au dat comuniştii anonimi (erau cam 3,5 milioane de membri PCR) decât îmbuibaţii Pieţei Universităţii, gen Marian Munteanu, ajuns un afacerist contestat (precum Fuochet sau Talleyrand, oamenii lui Napoleon), statut la care un comunist simplu nici nu avea curaj să viseze.

De ce au intervenit minerii? Cine i-a chemat? E simplu. Ion Iliescu, deşi niciodată nu a spus „eu i-am chemat!” nu s-a dezis niciodată de acţiunile de atunci. Ba chiar spunea că forţele de ordine care şi azi ciomăgesc demonstranţi în cele mai democratice state din lume ezitau, deoarece în piaţă erau oameni ieşiţi şi la Revoluţie, în timp ce forţele de ordine erau cele cărora Ceauşescu le ordonase să tragă cu şase luni în urmă.

În acel complex de factori, orice lider cred că ar fiu procedat la fel. Înainte de mineriadă s-a purtat un dialog al surzilor. Iliescu nu vroia să plece, ceilalţi nu doreau să discute cu el. În Piaţa Universităţii, atât Puterea cât şi Opoziţia au picat cu succes examenul democraţiei, primul din viaţa lor. Prima pentru că nu avusese cum să înveţe despre democraţie, iar a doua fiind prea zeloasă neştiind lecţia predată de sute de ani, aceea a tranziţiei.

Şi americanii s-au măcelărit între ei, dar la final s-a dat amnistia, vechii combatanţi cândva camarazi la West- Point strângându-şi din nou mâinile, după ce patru ani trăgeau gloanţe unii împotriva celorlalţi.

Ion Iliescu a fost înjurat că l-a graţiat pe Miron Cozma în 2004.  Cristian Tudor Popescu afirmase că „Iliescu a ieşit aşa cum a intrat, cu Miron Cozma de mână”. Mare dreptate a avut! Analizând la rece, putem spune că Ion Iliescu a fost „politically correct”. Cozma a fost o unealtă a Revoluţiei cum au fost şi alţii în alte timpuri, în alte vremuri quasi-revoluţionare şi a avut soarta uneltelor: închisoare  şi un statut semi-monden, după aceea. 

Că mişcarea din 1990 a funcţionat o arată că minerii, un grup profesional încurajat de Ceauşescu (în limitele în care se putea atunci, dar i-aş invita eu pe cei ce cred că minerii erau îmbuibaţi să stea o jumătate de oră în subteran să vadă cum e), au revenit în 1991, să-l dea jos pe Petre Roman, autorul sintagmei „industria românească e un morman de fiare vechi” (poate avea dreptate, dar după 1996, când a venit CDR la putere, guvernanţii au participat din plin la vinderea ei pe nimic ) şi erau să o facă din nou în 1999, când voiau să-i trimită acasă pe cei care veniseră la putere ca simbol al Pieţei Universităţii.

Istoria acţionează ca un factor reglator. Îmi aduc aminte că la 1907 au fost împuşcaţi ţărani. 10 ani mai târziu, fiii unora dintre cei împuşcaţi se aflau sub comanda celor care au tras. Câţi superiori au fost împuşcaţi ca răzbunare? Niciunul.

Practic, în ciuda încălcării ordinii de drept, mineriadele au jucat rolul lor în istoria recentă. La fel cum „sans culottes” au atacat Palatul Tulleries, la fel cum s-a atacat Palatul de Iarnă, minerii au decis cu bâta în mână cursul istoriei. Nu a fost cel mai fericit curs, dar, din păcate, pentru mulţi, pe acesta va trebui să-l analizăm. Stalin a trimis înapoi spre Auschwitz trenuri cu evrei polonezi, ce urmau să fie duşi spre Siberia, pentru că formal, din 1939 până în 1941 era „prieten” cu Hitler.

Un proverb spune că atunci când elefanţii fac dragoste, iarba e cea care suferă. Nu vreau să mă erijez în apărărtorul minerilor, dar la fel ca studentul bătut Ionel, profesorul George, cercetătorul Mihai etc. era şi muncitorul Gheorghe, minerul Vasile, ţăranul Mărin sau preotul de ţară Ion toţi din Valea Jiului care şi ei aveau atunci poate copii la facultate. Să nu uităm că printre mineri au fost agenţi provocatori, cum la fel de adevărat este că şi mulţi dintre „democraţii” din Piaţa Universităţii primeau bani. Eram copil în satul meu din Oltenia, când am văzut pentru prima dată dolari şi mărci în mâna unor oameni care se lăudau că s-au înscris la PNŢ la PNL că li se dăduse valută. Nu cred că banii îi dăduseră diversioniştii lui Iliescu. Erau oameni care stăteau acolo de săptămâni întregi, oare din ce trăiau? Din cântecele lui Sterian şi Paţurcă?

De ce nu sunt judecaţi cei ce au comandat mineriadele? Din simpla cauză că tot timpul unii dintre ei au fost la putere şi „corb la corn nu-şi scot ochii”.  Peste ani, Monica Iacob Ridzi era oripilată de dezastrul de la explozia din Valea Jiului, dar când a ajuns la putere comanda scene de 70 000 de euro bucata. O fi bine aşa?

Peste zeci de ani când documentul de arhivă va scoate la iveală adevărul, pot să spun că mineriadele se încadrează în fenomenul revoluţionar. De ce nu se poate asta acum? Pentru că suntem singura ţară care a produs revoluţionari „cu certificat”! Au fost şi oameni cinstiţi care n-au „patalama”, sunt şi îmbuibaţi care şi-au cumpărat. Nu vreau eu să militez pentru încadrarea victimelor mineriadelor la capitolul victime ale Revoluţiei.

 Şi purtătorii de bâte de atunci au fost momiţi cu salarii compensatorii şi apo au fost defiinţaţi ca grup profesional. Aşadar nici cu ei istoria, la care au pus şi ei o cărămidă două (deşi, ca de obicei, unii zic că au spart capete, alţii că au plantat panseluţe) nu a fost mai blândă, cum nu a fost cu părinţii noştri şi cum nu e nici cu noi.

Sunt convins că dacă mai erau mineri în ianuarie 2012, cel puţin câţi erau în 2004, cu siguranţă veneau la Bucureşti. Ciudat, parcă în Valea Jiului nu s-a auzit nimic. De ce? Pentru că minerii din Valea Jiului fie plecaseră peste graniţă, cu sau fără familii, fie s-au refugiat în ţuica de pufoaică, fie s-au resemnat, sătui de dramele familiale (părăsiţi de soţii, cu copii care se spânzură de dorul părinţilor plecaţi să se umilească peste graniţă).

Ştiu că Institutul revoluţiei Române se opreşte cu activitatea la anul 1991, adică atunci când avem Constituţia, amendată în 2003 şi pe care ne chinuim s-o înlocuim acum, la 23 de ani de la mineriade.

Vreau doar să scriu şi să semnez rândurile de faţă, cu speranţa că istoria poate îmi va da un dram de dreptate.