Capete tăiate puţin şi care cresc la loc

„Ce dacă i-au dat lui Gigi Becali trei ani? Mie să-mi dea nu cât a furat Gigi, să-mi dea măcar un milion şi aş face bucuros trei ani de puşcărie!“, îmi spunea un taximetrist acum ceva vreme. De zicerea asta mi-am amintit zilele trecute, când justiţia a împărţit nişte ani de puşcărie unor indivizi din fruntea fotbalui românesc.

Se pare că după logica aceasta funcţionează mulţi dintre compatrioţii noştri. În primul rând, există concepţia „pot să-mi fac de cap, că nimeni nu se ia de mine, sunt cel mai tare din parcare!“. Apoi, „dacă am avut ghinion să fiu priponit, merită să stau puţin la mititica, pentru o viaţă de «pot să-mi fac de cap, că nimeni nu se ia de mine, sunt cel mai tare din parcare!»“.

În condiţiile acestea, ce mai contează acei ani în care şmecherii ţării trec pe la răcoare? Nu sunt degeaba toate condamnările ăstea? Eu zic că nu sunt degeaba. Măcar pentru faptul că aceia care spun „pot să-mi fac de cap etc.“ ajung să o spună cu jumătate de gură. Bineînţeles că un Giovanni Becali nu se va face băiat cuminte după o asemenea experienţă şi se va bucura în continuare de luxul acumulat dubios, dar măcar nu se va mai bate cu pumnu-n piept zicând „eu sunt Giovanni Becali, milionarul, şmecherul, mafiotul“.

Chiar şi cele 30 de zile (deocamdată) ale lui Dan Radu Ruşanu sunt binevenite. E deja un câştig că nu-ţi va mai zâmbi, pentru o vreme, din fruntea unei Autorităţi de Supraveghere Financiară în care să-şi aranjeze matrapazlâcurile. Banii şi privilegiile îi vor rămâne, iar când va scăpa de mica neplăcere provocată de justiţie băieţii îl vor parca din nou într-un loc unde să curgă lapte şi miere. Dar măcar pentru o vreme i se va şterge zâmbetul ăla suficient de pe chip.

Nu sunt deloc un adept al politicii de „mână forte“, nu cred, ca alţii, că „poporul ăsta“ are nevoie de o tiranie cazonă, care să-l pună la respect. Dar nu pot decât să mă bucur când justiţia dă semne că se dezmorţeşte.

Nu consider că există popoare disciplinate şi popoare indisciplinate prin natura lor. Oamenii sunt cu toţii la fel. Dacă văd că pot să facă în aşa fel încât să trăiască foarte bine fără să consume prea multă energie – o vor face oriunde s-ar afla pe planeta asta. Nu există educaţie fără coerciţie – or, nimeni nu se naşte gata educat. Credeţi că nemţii ar mai fi aşa de corecţi dacă nu li s-ar fi lipit de creier, de generaţii, că orice ilegalitate e pedepsită? Că inclusiv dacă aruncă o hârtie pe stradă se aleg cu o amedă de câteva zeci de euro? (În paranteză fie spus, am cunoscut cetăţeni germani ajunşi în România cu afaceri şi care s-au adaptat perfect sistemului fanariot de la noi.)

Desigur, educaţia e un proces de durată şi nu-şi închipuie nimeni că poporul român se va transforma peste noapte. Dar trebuie început de undeva. Şi, cum ştim că peştele de la cap se-mpute, nu e rău că se începe cu capetele. Va veni, ea, şi vremea în care capetele tăiate nu vor mai creşte imediat la loc!