Ca-n Zimbabwe: un jurnalist german în duba jandarmeriei române

Jandarmeria română l-a reţinut, miercuri seară, în Piaţa Victoriei din Bucureşti, pe cetăţeanul german Paul-Arne Wagner, jurnalist independent, colaborator al mai multor publicaţii, între care Süddeutsche Zeitung.

Este două dimineaţa şi câinele Corbu latră să trezească întregul bloc din vecinătatea centrului capitalei României. Nu înţelege prea bine de ce a trebuit să petreacă atâta vreme singur în această zi de 20 iunie - mai mult decât de obicei. Dar aşteptarea a luat sfâşit şi se bucură să-şi anunţe tot cartierul că Mădălina Roşca şi Paul-Arne Wagner s-au întors acasă.

Nu este prima dată când merg la protestele anticorupţie din Bucureşti. De un an şi jumătate, de când actuala majoritate parlamentară de la Bucureşti a început asaltul asupra justiţiei, Mădălina şi Paul, amândoi jurnalişti, filmează şi fotografiază la mitingurile din faţa Guvernului sau a Parlamentului ceea ce li se pare că merită să nu fie uitat. De la feţele şi vocile pieţei până la modul în care autorităţile tratează protestele. De la forţa argumentelor până la argumentele forţei.

Paul-Arne Wagner: „A fost un moment în care s-a produs haos!“

În seara aceasta, Paul nu a apucat să fotografieze foarte mult. Pe când iluminatul stradal începea să completeze lumina tot mai slabă a amurgului, printre protestatari şi-a făcut apariţia o mică armată de mascaţi. Jandarmi în armuri de confruntare. Nu păreau să caute pe cineva anume. Se mişcau de parcă ar fi vrut să intimideze protestatarii. Până la urmă, i-au iritat. Dar n-au reuşit să-i provoace. „În general, protestatarii români nu se lasă provocaţi“, spune Mădălina. Cu toate acestea, povesteşte Paul, „a fost un moment în care, acolo, s-a produs haos. Dacă a fost sau nu ceva premeditat, nu pot să spun. Cert este că lucrurile s-au precipitat – din senin“. În acel haos, patru braţe l-au înşfăcat pe firavul ochelarist cu plete şi l-au înghesuit într-o dubă care a părăsit degrabă piaţa. Mădălina a filmat scena. Cele două ore şi jumătate ce au urmat au două poveşti.

Paşaport pentru suspiciune

Când nu ştii nimic, două ore şi jumătate durează o scurtă veşnicie. Mădălina, soţia jurnalistului, nu a ştiut nimic: unde este Paul, de ce l-au luat jandarmii, cum să-l ajute. „L-am văzut înhăţat de jandarmi şi am continuat să filmez. Îmi cer iertare, Paul, poate ar fi trebuit să fac altceva, să te scot de acolo...“ Paul zâmbeşte, dar îl macină o nedumerire: a fost primul care le-a ieşit jandarmilor în cale sau l-au căutat? Motive să fie în vizorul cuiva ar fi: casa de producţie media pe care Mădălina şi Paul o deţin, Passport Productions, a lansat, la începutul primăverii, un tulburător documentar despre sărăcia din judeţul celui mai influent politician din România, şeful partidului de guvernământ şi al Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea. Şi tot ei au documentat, cu filmări detaliate, abuzuri comise de jandarmi de-a lungul protestelor anticorupţie.

Jurnalist de cursă lungă, Mădălina a ales să filmeze. În scurt timp, însă, un al treilea jandarm i-a tăiat calea – chiar când îl urcau pe german în dubă. Pe înregistrarea video se mai observă doar reflexiile marginilor lucioase ale rucsacului lui Paul pierzându-se îmbrâncite în bezna din maşină „Am încercat să scot telefonul, să  filmez cu el şi să transmit live pe Facebook. Nu am avut însă reţea şi, oricum, între timp, maşina jandarmeriei plecase“. În minutele ce au urmat, alţi oameni din mulţime au fost şi ei reţinuţi şi urcaţi în dube. Mai tîrziu, spre dimineaţă, Paul avea să comenteze mâhnit pe Facebook: „Pentru ceilalţi oameni ridicaţi nu au existat o ambasadă şi un minister de externe ale Germaniei, unde să li se reclame ridicarea. Pentru că ei sunt români“.

Noaptea cea mai ciudată dinaintea zilei celei mai lungi

Cealaltă faţă a poveştii începe în braţele puternic exersate care l-au purtat pe Paul până în interiorul dubei. De fapt, un van – culmea ironiei – de producţie germană ale cărui scaune au fost scoase şi în care se aflau cauciucuri. „Nu pot să spun când şi cum m-au apucat. Nu ştiu dacă eram pe trotuar sau pe trecerea de pietoni. Parcă eram pe trecere şi era verde“. Piaţa era, la acea oră, ocupată de protestatari, iar Paul nu era nici pe de parte singurul de pe acea trecere de pietoni – devenită oricum inutilă. „În câteva secunde m-au băgat deja în maşina poliţiei. Am fost deseori, ca jurnalist, în locuri unde alţi oameni aveau probleme cu poliţia sau jandarmii, dar eu nu am avut niciodată. Nu mi-am imaginat nici o clipă că s-ar putea întâmpla“. Dar s-a întâmplat. „Era ca într-un film poliţist de proastă factură. Întrebam de ce sunt aici şi nu mi se răspundea. Întrebam unde mergem şi nu mi se spunea. Iar uşa maşinii se tot deschidea în mers“ – ceea ce, până la urmă, i-a permis lui Paul să reţină mici detalii despre traseul ce avea să se încheie într-o cameră sinistră a unei secţii de poliţie, cu mobilier îmbătrânit, zugrăveală la preţ redus, dulapuri expirate şi lumină rece. Vreme de două ore şi jumătate, agentul constatator Niculescu i-a înşirat lui Paul tot felul de motive care să-i justifice reţinerea. „Nu unul, ci mai multe. Dar nu toate deodată, ci când unul, când altul. Nu mi-a spus o abatere clară, un articol de lege pe care l-aş fi încălcat“.

A stat izolat, acolo, fără să poată să dea vreun telefon. Din când în când a fost lăsat singur cu unul dintre jandarmii care l-au târât cu forţa în dubă. „M-am simţit intimidat şi am cerut să fie scos din încăpere“, spune el. Nu i-au permis să cheme un avocat sau un translator. Nici să sune Ambasada Germaniei. „La secţia de poliţie oricum trebuie să închizi telefonul – deci n-aveam cum să chem vreun avocat“. Într-un final, a fost pus în faţa unui proces verbal şi i s-a cerut să accepte un avertisment pentru obstrucţionarea activităţii jandarmilor. „Era scris mărunt şi greu de citit. Mai ales că nici nu mi l-au dat în mână. Mi l-au arătat de departe, ca şi cum s-ar feri să-l pot citi. Am spus că nu înţeleg ce scrie şi nu pot semna“. Povesteşte că agentul Niculescu şi-a apropiat palmele ca şi cum ar vrea să ţină între ele o carte şi le-a dus aproape de nas: „Aşa a ţinut hârtia şi a bombănit în ea că am făcut asta şi asta şi asta. Că l-aş fi apucat de braţ pe jandarm. Dacă îl vezi îţi dai seama: era protejat ca o broască ţestoasă şi de două ori mai mare decât mine. Am refuzat să semnez, pentru că erau numai minciuni!“ Şi-atunci l-au ameninţat că îl amendează cu 500 de lei – tocmai pentru că refuză să semneze.

FOTO Inquam Photos / Liviu Florin Albei

N-ai CNP, nu pupi proces verbal, nici amendă

Într-un final, jurnalistul german a părăsit clădirea poliţiei fără o copie a procesului verbal şi fără amendă. „M-a sunat când i-au dat drumul – chiar din faţa secţiei“, spune Mădălina. „Nu ştia cum se numeşte secţia, nu i-a spus nimeni, dar din dubă a văzut, la dus, numele străzii – bulevardul Bucureştii Noi. Oamenii pe care îi cunoşteam şi care au fost cu mine au intuit că este vorba despre secţia 5“. Pe treptele de beton din faţa clădirii, Paul povesteşte, la ceva timp după miezul nopţii, primele impresii din detenţia temporară. Între timp vuiesc televiziunile şi radiourile despre cazul jurnalistului german săltat în Piaţa Victoriei. În timp ce îl descoasem, din clădirea secţiei 5 ies patru dintre jandarmii care au operat reţineri în timpul protestului. Unul dintre ei are bluza albastră a uniformei sfâşiată. E o strategie, îmi explică mai târziu Mădălina, ilustrându-mi cele spuse cu o înregistrare video: în timp ce îi bruschează pe participanţii la mitingurile incomode puterii, jandarmii se îmbrâncesc între ei şi tot între ei îşi rup hainele, pentru a putea justifica eventuale gesturi violente. „Jandarmeria Română aproape a lipsit cu totul de la mitingul partidelor aflate la putere“, a observat şi Paul.

Paul-Arne Wagner: „Nu pot să NU fac o comparaţie.“ Ca în Zimbabwe.

Este trecut de ora 1 noapte. După o lungă zi fierbinte, Piaţa Victoriei s-a cam golit. Mai sunt câţiva protestatari, stau întinşi pe asfaltul cald sub lună, ca la plajă, şi discută politică. Îşi asumă voturile rispite în ultimii 20 şi ceva de ani pe candidaţi care i-au dezamăgit. Când îl văd pe Paul se ridică să-l îmbrăţişeze. Vor să ştie ce i-au făcut cei care l-au reţinut. „Încercau să mă găsească în baza lor de date. Erau contrariaţi că nu-mi găsesc în actul de identitate CNP-ul. Păi, le-am spus, în Germania nu există CNP, am doar o serie, dacă ajută“. După două ore, în care nu i-au dat nici măcar un pahar cu apă, „erau deja disperaţi că nu mă găsesc în serverele poliţiei“ aşa că le-au pasat jandarmilor responsabilitatea de a-l verifica. Ceva ciudat s-a întâmplat, însă: la un moment dat toată lumea părea să-şi dorească doar să scape de Paul Arne Wagner. „Am mai fost ridicat odată la fel: în Zimbabwe. La fel a fost şi acolo. Fără explicaţii. Bine, nu am fost ridicat de poliţie de mai multe ori în viaţa mea. Aşa că nu pot să nu fac o comparaţie. Asta e“.

Asta este. Şi ar mai fi ceva: Jandarmeria zice că jurnalistul german ar fi forţat „dispozitivul“ la o trecere de pietoni pe Bdul Aviatorilor. „Purtarea, la vedere, a unui badge inscripţionat PRESS nu reprezintă un act oficial“, se transmite într-o informare a Jandarmeriei Capitalei. Chiar aşa? Aşteptăm răspunsuri multe din partea autorităţilor!

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle