Banalitatea răului. Procesul lui Alexandru Vişinescu

Azi, 22 octombrie, a avut loc a doua şedinţă publică din procesul lui Alexandru Vişinescu, fostul comandant al închisorii politice de la Râmnicu Sărat (1956-1963). Pentru unii dintre martorii din sala de judecată, momentul a părut banal.

Pentru a nu fi înţeles greşit: nu îmi revine mie, cu atât mai puţin Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), instituţia care a formulat plângerea penală, comentarea derulării propriu-zise a procesului. Acesta trebuie să parcurgă toate etapele prevăzute de lege. Cei care îşi dau cu părerea o fac în nume strict personal, flămânzi de publicitate gratuită. Relatarea jurnalistică de la faţa locului, predominant descriptivă, este suficientă. Cel puţin în faza procedurală în care ne aflăm.

Ceea ce mă preocupă este altceva. Gândul mă duce la celebrul şi în egală măsură simbolicul proces intentat lui Maurice Papon, desfăşurat cu o la fel de mare, dacă nu chiar mai mare întârziere precum cel de acum. Comparativ, ar fi fost poate necesară adoptarea unui „scenariu“ prin care să se sublinieze importanţa acestui prim proces din România postcomunistă. La Papon, cum ştim, s-a asistat precum la un act colectiv de asumare a istoriei franceze postbelice. Au fost de faţă jurnalişti, elevi, studenţi, istorici, politicieni, oameni de toată mâna.

Pe Splaiul Independenţei, pe malul Dâmboviţei, nu se judecă doar un om, ci un întreg capitol de istorie.

Aşa cum Papon a fost judecat (şi condamnat) pentru propriile fapte şi ale sistemului pe care l-a slujit, Vişinescu este un posibil torţionar în nume propriu, dar şi un exponent al regimului comunist bazat pe teroare şi crimă. Pe Splaiul Independenţei, pe malul Dâmboviţei, nu se judecă doar un om, ci un întreg capitol de istorie. De unde şi aşteptarea legitimă ca un asemenea act să se bucure de o atenţie pe măsură, să iasă din tiparele unei ştiri printre altele. Mai precis: ştirea ar fi trebuit contextualizată printr-o dezbatere largă.

Dincolo de procedura şi terminologia juridică specifice, procesul lui Vişinescu reprezintă un capăt de drum. Este vorba despre încheierea unei tranziţii marcate de amnezie şi complicitate. Beneficiarii ei imediaţi, „cadre“ precum Vişinescu, au câştigat pariul biologic cu istoria. Ceea ce nu înseamnă că noi suntem scutiţi de propria responsabilitate, că putem să cultivăm pe mai departe indiferenţa. Oricât de bine se camuflează răul, inclusive în hainele banalităţii, datoria de a îi spune pe nume, de a nu uita, este şi mai mare după ce Vişinescu şi ai lui nu o să mai fie.