O crimă măruntă în cartier

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

M-am trezit într-o noapte în sunetul plăcut al lemnelor aruncate pe jăratic. Pâr-pâr-pâr. Apoi, legând în mintea mea acest sunet de nişte voci bărbăteşti uşor răstite, mi-am zis: „Eh, băieţii din cartier fac grătar la parter“. Am mai dormit vreo 20 de secunde, apoi am sărit în picioare: la parter ardea Terasa Fericirii, un bar de cartier în care îşi oblojesc rănile spirituale toţi bărbaţii trecuţi de 45 de ani de pe bulevard

Era ora 2 dimineaţa. Terasa fusese închisă de ore bune şi acum ardea pârâind, singură, în noaptea pantelimoniană. Vreo trei trecători răcneau la oamenii din bloc să arunce cu apă pe geam, în timp ce strigau la telefon să vină pompierii mai repede, „haideti, doamnă, grabiţi-vă, că până veniţi arde toată! Toată!“.

Primii au ajuns poliţiştii. Au cercetat zona, s-au uitat la incendiu, au dat din cap. Era adevărat. Ardea Terasa Fericirii, locul unde erau chemaţi şi ei din două în două seri pentru câte un chefliu care l-a altoit pe un altul cu un cap în gură şi, din greşeală, i-a stricat ochelarii. Ochelari aproape noi care costaseră pe puţin 50 de lei. Ardea Terasa Fericirii.

Am pus mâna pe telefon să sun şi eu la Pompieri, deşi era limpede că bărbaţii de afară îi chemaseră deja. Mi-am dat seama că nu ştiu exact care e numărul scării unde locuiesc. Oamenii reacţionează ciudat în momente de criză. Am început să caut pe întuneric o factură de telefon ca să vad adresa acolo. (Mi-am amintit cum în copilărie a luat foc un depozit, la două case de noi, şi toată lumea s-a panicat îngrozitor: era toamna şi, pentru că nimeni nu m-a băgat în seamă în toată agitaţia aia, m-am gandit să salvez şi eu ce era de salvat. M-am îmbrăcat în pardesiul cel nou şi l-am vârât intr-o plasă pe motanul Codiţă. Asa m-a găsit maica-mea la poartă, înfofolită şi însoţită de un pisoi care se zbătea într-o plasă, în aşteptarea pompierilor).

Înapoi la Terasa Fericirii, care continua să ardă cu un foc vesel. La puţin timp, au ajuns şi pompierii. Flăcările au fost stinse în câteva minute, drama s-a încheiat. Minunăţia de terasă a rămas în picioare, pagubele constând într-un perete lateral de lemn care oricum nu avea nicio menire. Am răsuflat cu toţii uşurati, chiar cu toţii, inclusiv vecinii din blocul de vizavi care făceau poze. Probabil tot incidentul era deja pe Facebook.

Chiar ar trebui să mă caut pe net, să văd dacă nu cumva mă regăsesc acolo, la unul dintre etaje, o faţă disperată ascunsă după o draperie. Dacă o vedeţi fotografiile, să ştiţi că aia sunt eu, neputându-mă hotărî dacă să ţin geamul deschis sau închis. (Dilemă: dacă îl deschideam, intra şi mai mult fum, dacă îl închideam, nu puteam respira din cauza fumului deja intrat). Eh.

La vreo oră de la micul incident care a cutremurat cartierul (pe cei patru-cinci vecini treziţi la ora aia, desigur, restul fiind cufundaţi, după caz, în tristeţe, în neputinţă, în oboseală simplă sau combinată cu beţie), pompierii s-au decis să plece. Înainte să adorm, am auzit vocea unui bărbat spunându-i celuilalt: „Aici a fost o mână criminală“. „Crezi? Cine ar avea motive să distrugă tocmai Terasa Fericirii?“.

Dimineaţa la ora 7, m-am trezit în zgomot de scaune de plastic mutate de colo-colo. Chelneriţele bodogăneau şi măturau scrumul. Într-o altă parte a terasei, primii clienţi se instalaseră deja şi îşi aşteptau cinzeaca, fără să ştie că terasa lor fusese la un pas să dispară de pe faţa Bucureştiului. Ordinea fusese restabilită.

După vreo două zile, o bătrânică din comitetul blocului m-a oprit tocmai când eram în cea mai mare goană spre serviciu. M-a întrebat dacă am văzut grozăvia. Deşi nu cred că mă cunoştea, mi-a povestit într-o clipită ce conflicte există de fapt între cei care conduc blocul, ce mafie ascunsă, ce complicaţii, ce combinaţii, care e treaba cu boschetarii, cine a rupt uşa de la intrare într-o iarnă şi aşa mai departe, apoi m-a informat că ştie cine e de vină pentru incendiu. S-a apropiat şi mi-a spus mai multe, cu o voce scăzută. Iar eu, cu o strângere de inimă, am privit în depărtare autobuzul 335 care tocmai se pregătea să plece din staţie şi pe care nu aveam să-l mai ajung vreodată.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite