INTERVIU Adrian Georgescu, prozator şi jurnalist: „Nu va veni războiul, dar cred că va veni frica“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Adrian Georgescu şi noua lui carte FOTO: Răzvan Exarhu
Adrian Georgescu şi noua lui carte FOTO: Răzvan Exarhu

Prozatorul Adrian Georgescu şi-a lansat recent romanul „Exitus“, publicat la Editura Polirom. Cartea spune povestea lui Milo, un băiat care îşi pierde părinţii de mic şi care îşi petrece o parte din copilărie în apropierea unui crematoriu pentru săraci. Viaţa lui într-o lume distrusă de ororile războiului este una brutală, sălbatică şi care duce în cea mai neaşteptată direcţie.

„Weekend Adevărul“: Am citit interviul pe care ţi l-a luat Andrei Crăciun şi, la capitolul „influenţe“, am văzut acolo Faulkner şi Cormac McCarthy. Totuşi când am citit „Exitus“ am mirosit numai Marquez şi iar Marquez, îţi spun şi ce: „Toamna patriarhului“, mai ales în ceea ce priveşte descrierile. Ăsta a fost feelingul meu. Ce crezi despre asta?

Adrian Georgescu: Se întâmplă aşa, cred eu, pentru că toţi aceştia au fost mari povestitori, extraordinari creatori de lumi, dar şi oameni cu un formidabil instinct al scrisului. Pentru ei, era ca o a doua piele. Eu nu ştiu dacă am am mari calităţi în acest domeniu şi cu siguranţă n-am făcut ateliere de scris, dar am una care mă ajută foarte mult, deşi nu e aparent legată de asta. Am ureche muzicală şi îmi place muzica, scriu întotdeauna ascultând ceva, de obicei jazz, industrial sau post-punk. Când citesc, deseori o fac repetând în gând şi muzicalitatea frazei şi structura ei se imprimă ca pe un disc de patefon în mintea mea şi rămân fosilizate acolo. Variaţiile acestea de ritm, de ton, de structură, de lungime, de topică, ajungi să le asimilezi. Eu am învăţat instinctiv, din muzică, ceea ce am descoperit că spun mulţi instructori ai scrisului la cursuri, că trebuie să variezi mereu ceva. Chiar să greşeşti, într-un anume sens. Miles Davis spunea că nu există notă greşită, pentru că greşeala o dă nota de după (de altfel, îşi încuraja muzicienii din trupă să rişte şi chiar să greşească).

Deseori, ceea ce ne place într-o scriitură vine din aceste variaţii. Mai e şi ceea ce citeşti în timp ce scrii. După Faulkner, care pentru mine e Dumnezeu-Tatăl al literaturii, a venit McCarthy, cu formidabila lui detaşare, căci, dacă la Faulkner simţi că-şi iubea personajele, indiferent cât de abjecte ar fi fost, Cormac îţi dă permanent senzaţia că nu-i pasă de ele şi nici de tine, cititorul. „Meridianul sângelui“ a lui McCarthy m-a răvăşit, am citit-o de vreo opt ori, şi în română, şi în engleză. Apoi, la un moment dat, Exitus fiind scris pe durata a aproape cinci ani, l-am reluat pe Marquez şi, fără să-mi dau seama, m-am trezit încercând să scriu în felul lui luxuriant. E ceva care se întâmplă fără să vrei, ca atunci când fredonezi o melodie pe care o auzi, fără să-ţi dai seama. Mai ales în secvenţa umilirii cavaleriştilor sau spre sfârşitul cărţii, în azilul de bătrâni.

Am o mare curiozitate: ai văzut filmul „Swiss Army Man“? Ştiu că filmul a apărut în România pe la finalul anului 2016, atunci când probabil cartea ta era gata. Întreb asta pentru că mi se pare interesantă asemănarea subiectului filmului cu un aspect al cărţii, momentul în care personajul tău principal, Milo, se împrieteneşte cu un copil mort. E o parte foarte intensă a cărţii tale.

Nu am văzut filmul, îl pun pe lista de must see. Am început să scriu la Exitus prin 2012, deci nu au legătură. Întâmplarea asta se leagă de o veche obsesie a mea: aceea de a nu a plagia din greşeală sau din ignoranţă. De pildă, după ce mi-am fixat definitiv tema şi scrisesem câte ceva din începutul cărţii, mi-am amintit că, timp de vreo 40 de ani, văzusem în bibliotecă cartea lui Goffredo Parise, „Băiatul mort şi cometele“, pe care n-o citisem însă niciodată. În Colecţia Globus a apărut cartea. Mi-am zis: „La norocul meu, să vezi că e despre ce am scris şi eu!“ şi m-am apucat să o citesc. Din fericire, era despre altceva.

Cât timp ai lucrat la carte? Ai vreun tabiet, anumite ore la care lucrezi, sau pur şi simplu e cum e? Lucrezi cu un plan sau iese ce iese?

Vreo cinci ani. Nu m-am grăbit. Simţeam că, după prima, „Câteva sfârşituri de lume”, nu eram încă pregătit pentru schimbarea de stil pe care o doream. Apoi, o carte se scrie cumva şi singură, vine pe lume şi când vrea ea. În acest lung răstimp, am citit mult în paralel şi, mai ales, am recitit. Cum spuneam, sunt autodidact în tot ce încerc şi încerc mai degrabă să „fur“, să prind din zbor, decât să asimilez ca la şcoală. Acest mod de-a face lucrurile are însă şi un mare dezavantaj: durează mai mult. Ca ore de lucru, ştiu şi am simţit de multe ori că orele cele mai fertile sunt cele de dimineaţă. Cu toate astea, tot noaptea ajung să scriu. Asta e natura mea adevărată, de „pasăre de noapte“, nu mă pot opune. Cartea n-a avut iniţial nicio structură, ceea ce, evident, nu e bine. De fapt, iniţial, romanul era despre altceva: despre bătrâneţe. Am început să scriu despre viaţa unor bătrâni din mai multe colţuri ale unui oraş, neavând niciun plan. Apoi, m-am gândit că eroul meu principal, care deja cumva se definise, avea nevoie de un background, deci trebuia să-i descriu copilăria şi tinereţea. La un moment dat, am văzut că tema cu bătrâneţea pe care intenţionam eu s-o abordez mai fusese cumva „ciupită“ de scriitori şi am lăsat-o la o parte: a rămas doar pasajul din azilul de bătrâni dinspre sfârşit.

Care a fost momentul în care ai zis: da, băi, o să scriu o carte despre acest subiect?

La mine a fost cam aşa: cred că sunt capabil să scriu un roman, dar despre ce naiba să fie? Lucrurile s-au dezvoltat pe parcurs. La o scară mai mare, s-a întâmplat cam ca atunci când ai de scris un articol la zi, dar nu s-a întâmplat nimic în ziua aceea, aşa că stai şi-ţi scormoneşti mintea despre ce să scrii. Şi, la un moment dat, ca să ieşi din pana asta, începi pur şi simplu să scrii ce-ţi trece prin minte şi până la urmă tot iese ceva. Aşa că am scris şi am scris şi după aia m-am gândit să organizez.

Războiul, violenţa, mizeria, moartea, astea-s aşa nişte teme crâncene. Ce ai cu ele? Tot timpul cât am citit carte am avut impresia că am stat în cameră cu un cadavru. Nu spun că nu mi-a plăcut, din contră! Dar m-a şi apăsat apropierea asta. Cum crezi tu că se simt cititorii după ce termină cartea?

Din momentul în care mi-am fixat tema, „copilul care creşte singur, izolat de lume şi care se va simţi toată viaţa singur”, m-am gândit să-l cobor cât mai adânc în infern. Adică Milo să plece dintr-un fel de grad zero al vieţii. Să n-aibă nimic, nici mamă, nici tată, nicio rudă, să fie singur absolut, mai mult, înconjurat de gunoaie, de morminte şi de cei morţi, care urmează să fie arşi. Moartea să fie mama lui şi Războiul – tatăl. Întotdeauna, contrastul e cel care creează fascinaţia. Asta am învăţat-o din comediile italiene din anii de după război. Regizori ca Scola sau Monicelli, de pildă, nu te fac doar să râzi, întotdeauna întorc foaia şi te trezeşti că-ţi îngheaţă râsul pe buze, căci tragicomediile sunt mult mai atrăgătoare şi decât tragediile, şi decât comediile, pentru că apare ieşirea din convenţie, surpriza. Sunt filme precum „La Grande Guerra“, „Un Borghese Piccolo Piccolo“ sau „Brutti, Sporchi e Cattivi“, unde nu ştii, în anumite secunde, dacă să râzi sau să plângi. O asemenea senzaţie hibridă, hipnotică, am încercat să creez şi eu: o morbiditate delicată.

Ai avut un anumit cititor în minte când ai scris-o?

Nu chiar. M-am gândit cine ar citi-o, dar chiar dacă aş fi ştiut că n-o va citi nimeni, tot aş fi scris-o.

Cum e, ca scriitor, să treci de la o carte plină de umor la una atât de gravă?

Nu e greu. Umorul e doar faţa cealaltă a tragicului. Nu am cunoscut om care să aibă umor şi să nu aibă hăurile lui. Iei faptele pe care ai fi putut să le descrii cu umor şi, ca-n algebră, le schimbi pur şi simplu semnul.

Personajul tău principal îşi trăieşte o parte din viaţă într-o morgă-crematoriu. Eram tentată să compar morga asta cu ceva, cu orice, apoi mi-am zis că poate o morgă e doar o morgă. Ai fost vreodată într-un crematoriu totuşi?

Da, la o incinerare. A fost o experienţă impresionantă. La o înmormântare, lumea jeleşte, strigă, se aruncă în groapa deschisă, la această incinerare nimeni nu vorbea cu nimeni. Erau doar şoapte, parcă cineva urma să apară la tribună şi să ţină un speech, să prezinte un produs ori să spună o poezie. La un moment dat, s-a deschis o trapă şi coşciugul a început să coboare într-o adâncime de unde s-a simţit ceva căldură, ca într-un mic iad. Apoi, trapa s-a închis şi oamenii au început să plece unul câte unul, în tăcere. Ceva din scena asta se regăseşte în finalul cărţii.

Un exerciţiu de imaginaţie oarecare. Să presupunem că cineva vrea să ecranizeze cartea ta. Pe cine ai vedea în rolul lui Milo?

Eu, când fabulez, mă gândesc mai degrabă la un regizor. De pildă, după mine, Tommy Lee Jones sau fraţii Coen sunt singurii care ar putea ecraniza un roman de Faulkner sau de Cormac McCarthy (s-a şi întâmplat, cu „No Country for Old Men“), chestiune de care, din păcate, s-a apucat James Franco, cu rezultate slabe. Vorbind de Tommy Lee, cine a văzut „The Three Burials of Melquiades Estrada“ ori „The Homesman“ înţelege ce spun. De aceea, dacă m-aş juca puţin cu dorinţele, l-aş alege pe Tommy Lee Jones ca regizor şi l-aş lăsa pe el să decidă asupra actorului din rolul principal.


Adrian Georgescu FOTO Mihail Vakulovski

adrian georgescu foto mihail vakulovski

De când eşti freelancer şi cum vine asta? Care a fost cel mai recent loc de muncă din presă şi de ce s-a încheiat?

Am plecat de la Gazeta Sporturilor prin 2007, unde mă simţeam foarte bine, dintr-un simplu motiv: am aflat secretul lui Polichinelle, anume că nu aveam voie să scriu şi în alte părţi, ceea ce era logic, dacă stai să te gândeşti. Mie însă mi s-a părut o limitare absurdă, „cum adică să nu pot scrie unde vreau eu?“, aşa că am plecat. Nu aveam nicio ofertă de la nimeni, doar una pentru o emisiune TV de Formula 1 care fusese discutată cu redactorul-şef al Gazetei pentru ziar. După ce am plecat, i-am dat telefon respectivei persoane – este vorba de doamna Dana Deac de la TVR – şi i-am spus că plec de la Gazeta Sporturilor, deci, dacă vrea pe cineva de acolo, trebuie să discute cu redactorul-şef să ia o altă persoană. Mi-a spus: „Nici vorbă, pe tine te vrem!“. După două săptămâni, cei de la Gazetă m-au sunat şi mi-au propus un contract de colaborare care se derulează şi în prezent.

Ce a făcut jurnalismul cu tine? Toţi anii de presă. Au fost buni sau răi? Ce te-a învăţat?

Au fost foarte buni. În jurnalism înveţi multe chestii. Foarte multe. Înveţi să te raportezi la realitate, să o descrii, să observi oamenii şi locurile.

Din ce trăieşti? Pari un om foarte extraordinar de relaxat şi ăsta-i unul din scopurile mele-n viaţă. Poţi să trăieşti din blog de exemplu?

Da, parţial. Pe blog şi în social media sunt campanii de publicitate, dar scriu şi în presă, pentru diferite publicaţii, scriu scenarii de emisiuni TV, fac editare video şi, lucru foarte important, le fac pe toate cu plăcere.

Ce te atrage pe tine ca cititor? Ce te emoţionează? Ce cauţi de la cartea pe care o deschizi?

Să mă surprindă, să mă ţină şi să construiască o lume la care nu m-aş fi gândit.

Am citit recent un eseu al lui Alberto Manguel din cartea „Un cititor în pădurea din oglindă“ şi am dat peste o parte în care spunea că „puterea“ unei cărţi mişto stă în faptul că te provoacă şi te tot face să te întorci la ea, la diverse vârste înţelegi diverse lucruri, ţi-o aminteşti altfel, o pricepi altfel, sunt tot felul de straturi pe care le dai la o parte cu timpul. Ai păţit aşa cu vreo carte?

O, da, aşa e. Am păţit-o cu multe cărţi, cu „Absalom, Absalom” a lui Faulkner, de pildă, pe care o revizitez destul de des, dar şi cu „The Long Run”, scrisă de Stephen King sub pseudonim. Cu proza scurtă a lui Alice Munro, cu Pynchon, cu „Castelul” lui Kafka, cu „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann, cu cărţile lui Mircea Horia Simionescu şi ale lui Ştefan Bănulescu, cu multe.

Apropo de războiul (de războaiele) din cartea ta, ce zici, vine?

Nu. Cred însă că va veni frica.

Trei chestii care pot să-ţi facă o zi frumoasă?

O bere în timpul zilei la o terasă de cartier, plimbarea prin Bucureşti cu soţia mea, scrisul la următoarea carte.

Ce face Adrian Georgescu într-o lume paralelă?

Ce nu mai face în asta: fumează.

CV - Jurnalist şi prozator

Numele: Adrian Costin Georgescu

Data şi locul naşterii: 24 iulie 1970, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:

  • A absolvit Facultatea de Instalaţii din Bucureşti în 1995
  • Scrie pe blogul personal AdrianGeorgescu.ro
  • A lucrat la sau a colaborat cu publicaţii precum: „Evenimentul zilei“, „Sportul românesc“, „ProSport“, „Gazeta Sporturilor“, „Adevărul“, „FHM“, „România liberă“, „Playboy“.
  • A publicat în volumele colective „Răcani, pifani şi veterani“, „De la Waters la Similea“ (ambele Editura Humanitas), a publicat primul roman, „Câteva sfârşituri de lume“, în 2012, la Editura Humanitas. În 2017, a publicat romanul „Exitus“ la Editura Polirom.

Locuieşte în: Bucureşti.

Aflaţi AICI mai multe despre volumul „Exitus“, publicat la Editura Polirom.

Interviul a fost publicat iniţial pe blogul „Ferma de gânduri“ - Fermadeganduri.ro, apoi în ziarul „Weekend Adevărul“.

Citiţi şi:

INTERVIU Mircea Mihăieş, critic şi istoric literar: „A citi «Ulysses» este ca şi cum ai urca Everestul“

Sergiu Mitrofan, membru fondator al trupei byron: „Respect orice om care alege să facă muzică neprostituată“

Veronica D. Niculescu, scriitor şi traducător: „Visez la un cititor atent, dedicat, care să se bucure, să chiuie, să ofteze“


 


 

București



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite