Text scris de Petrişor Peiu*

Războiul informaţional are o durată nedefinită pentru că acoperă realitatea unor adversităţi pe termen nedefinit; paradigmele naţionale includ confruntări (chiar şi numai culturale) de sute de ani, cum ar fi, de exemplu, cea dintre statul rus (prin orice formă a sa) şi polonezi sau între naţiunile fostei Iugoslavii.

Războiul informaţional are un spectru continuu şi utilizează informaţia manipulată, toate procesele aferente comunicării fiind implicate: colectarea, transportul, prelucrarea, integrarea şi mai ales degradarea, deturnarea sensurilor şi negarea.

Ce este managementul percepţiei

Atunci când manipularea informaţiei apare la nivelul de integrare şi include degradarea, deturnarea sensurilor şi chiar negarea, vorbim de management al percepţiei. Managementul percepţiei/imaginii/mărcii are o istorie lungă în domeniul comercial, de unde a fost împrumutată noţiunea şi multe din tehnicile de bază. Rolul său este în creştere pe măsură ce lumea devine un loc al aranjamentelor multilaterale şi pe măsură ce creşte rolul opiniei publice.

Managementul percepţiei consumă resurse minimale, fiind relativ ieftin şi la îndemâna unor entităţi nesofisticate; abordarea strategică este bine disimulată; abordările tactice consumă cea mai mare parte a resurselor de inteligenţă şi financiare. Este dificil de identificat sursa primară a transmiterii percepţiei care se doreşte a fi însuşită de către public, precum şi scopul ultim al acesteia, tocmai de aceea cei vizaţi consumă foarte multe resurse pentru a o face, mai ales că este dificil de realizat coaliţii (inclusiv interne) cu aliaţii naturali/politici împotriva unor percepţii sau imagini/mărci induse de surse neclare.

Departamentul Apărării din Statele Unite defineşte operaţiunea de management al percepţiei astfel: „Actions to convey and/or deny selected information and indicators to foreign audiences to influence their emotions, motives, and objective reasoning as well as to intelligence systems and leaders at all levels to influence official estimates, ultimately resulting in foreign behaviors and official actions favorable to the originator’s objectives. In various ways, perception management combines truth projection,operations security, cover and deception, and psychological operations”.

Marca „Republica Moldova” - operaţiune de management al percepţiei

La 27 august 1991, s-a declanşat de către o clasă eterogenă de politicieni şi elite în sens larg o operaţiune de „management al percepţiei”, încercând să creeze şi apoi să întreţină mitul unui stat-naţiune care îşi continuă o existenţă justificată istoric şi care se bazează pe continuitatea unor elemente la scară istorică. Cum să realizeze această pecepţie şi cum să întreţină managementul acesteia? Ei bine, soluţia (clasică de altminteri) a constat în identificarea şi, mai apoi, cultivarea unei serii de mituri care să aibă calitatea de parte a unei poveşti fondatoare.

Ce caracterizează orice stat? Teritoriul este o caracteristică primordială, apoi naţiunea sau naţiunile (pentru statele multietnice), istoria şi limba; mai la urmă vin unitatea economiei, elementele de solidarizare a populaţiei, proiectele naţionale, eroii emblematici, figurile istorice etc.

A fost, aşadar, eliberată pe piaţă marca „Republica Moldova”, uneori deliberat numită simplu „Moldova”, cu scopul de a dezvolta o mitologie naţională bazată pe un paralelism intuitiv cu cele comune altor state-naţiuni europene.

În prezenta expunere, mi-am propus să analizez această marcă şi elementele componente pentru a putea descompune mitologia „identităţii moldoveniste”, mitologie destinată de către creatorii săi să întreţină războiul informaţional continuu dus pentru justificarea existenţei unui „stat al echilibrelor între est şi vest”; mitologie care să marcheze definitiv delimitarea de mitologia identităţii româneşti (cealaltă alternativă din statul respectiv) sau de mitologia apartenenţei la spaţiul rusesc lărgit.

1. Teritoriul

Moldova este o regiune istorică, delimitată la vest de către Carpaţii Orientali şi la est de către râul Nistru şi care corespunde vechiului Principat al Moldovei. În prezent, teritoriul este împărţit între România, Republica Moldova şi Ucraina. Suprafaţa cumulată a acestor teritorii (în limitele administrative actuale) este de 86783 kmp, dintre care 35806 kmp în România (cele 8 judeţe ale Moldovei Occidentale), 29680 kmp în Republica Moldova (partea din dreapta Nistrului cunoscută şi ca Basarabia) şi 21297 kmp în Ucraina (regiunea Cernăuţi cuprinzând Bucovina de Nord, ţinutul Herţei şi ţinutul Hotinului, şi cele 9 raioane din Bugeac).

Republica Moldova este un stat înfiinţat pe 27 august 1991, cuprinzând aproape 30000 kmp din provincia medievală Moldova plus o suprafaţă de 4163 kmp în partea stângă a Nistrului (denumită Transnistria), adăugată la RSS Moldovenească după anexarea la URSS a Basarabiei propriu-zise, dintre Prut şi Nistru.

Cu alte cuvinte, Republica Moldova este un stat creat pe un teritoriu rupt în două de un fluviu mare, important, Nistru, fluviu care a fost, în cea mai mare parte a istoriei, graniţa naturală între lumea europeană şi cea musulmană turcică la început şi apoi între lumea europeană şi cea rusească. Nistrul a fost şi o graniţă politică care a supravieţuit multor secole de războaie în regiune. Şi astăzi, Republica Moldova este un stat de facto împărţit între două entităţi statale: Republica Moldova propriu-zisă cu capitala la Chişinău şi Republica Moldovenească Nistreană (stat nerecunoscut pe plan internaţional) cu capitala la Tiraspol. Acest lucru face ca, teritorial, Republica Moldova să fie o incertitudine geografică, cu graniţe ambigui.

2. Naţiunea

Încă de la formarea statului Republica Moldova, s-a încercat acreditarea „naţiunii moldoveneşti”, adică o naţiune nouă, rezultată din contopirea etniilor prezente pe teritoriul acestui stat. Conform datelor de la recensământul din 2004 (ultimele oficial publicate), 76% dintre locuitori se declară moldoveni, 2% români, 8,5% ucraineni, 6% ruşi, puţin peste 4% găgăuzi (turci creştini ortodocşi), aproape 2% bulgari. Trebuie precizat, însă, că acest recensământ a fost organizat sub regimul comunist al lui Vladimir Voronin, când a te declara român însemna a te declara antistatal, la fel ca în perioada sovietică. Autorităţile au făcut presiuni asupra cetăţenilor pentru a se declara moldoveni şi nu români, încălcând astfel convenţiile internaţionale la care este parte. Aceeaşi situaţie s-a înregistrat şi în ce priveşte limba vorbită, română, respectiv moldovenească. Unii cetăţeni au acuzat faptul că rezultatele sondajului ar fi fost falsificate, pentru că aceştia ar fi completat rezultatele în formulare cu creionul, şi astfel ar fi putut modifica ulterior răspunsurile privind etnia şi limba vorbită. Obiectivul regimului Voronin a fost să demonstreze că românii ar fi doar o minoritate în Republica Moldova, şi încă una insignifiantă.

„Pro-europenii” au dovedit aceeaşi atitudine negativă faţă de identitatea românească ca şi Vladimir Voronin, diferenţa fiind doar de ton, pentru că guvernanţii de la Chişinău nu doreau să alieneze România, devenită după anul 2009 principalul sponsor financiar şi politico-diplomatic al Republicii Moldova. În anul 2014 a avut loc un nou recensământ al populaţiei şi locuinţelor din Republica Moldova. Rezultatele nu au fost publicate nici până astăzi, deşi au trecut aproape trei ani, un fapt unic în lumea civilizată, şi care încalcă şi obligaţiile Republicii Moldova asumate prin convenţiile internaţionale privind recensământul, precum şi angajamentele în acest sens ale guvernului de la Chişinău faţă de sponsorii recensământului, printre care şi România.

După unele surse, numărul cetăţenilor care au indicat limba română drept limba maternă a depăşit numărul celor care au indicat limba moldovenească drept limbă maternă.

Aceste angajamente privind publicarea rezultatelor recensământului au fost încălcate pe rând de guvernele Leancă, Streleţ, Gaburici şi Filip. Motivul real al bizarei secretomanii de la Chişinău este acela că numărul celor care se declară români şi care indică drept limba vorbită limba română a crescut spectaculos după înlăturarea de la putere a regimului Voronin. După unele surse, numărul cetăţenilor care au indicat limba română drept limba maternă, adică 1.174.635 sau 40,3% dintre cei chestionaţi, a depăşit numărul celor care au indicat limba moldovenească drept limbă maternă, adică 1.117.535 cetăţeni sau 38,4% din totalul celor chestionaţi.

Harta etnică, conform recensământului din 2004, este următoarea:


Sursa: Wikipedia

Observând că populaţia băştinaşă este larg majoritară pe tot cuprinsul teritoriului dintre Prut şi Nistru, cu mici insule de prezenţă majoritară a găgăuzilor (zona din jurul oraşului Comrat), bulgară (zona Taraclia) şi cu o salbă de sate majoritar ucrainene înşirate de la nord spre centru, observăm, de fapt, neamestecul etniilor: până acum, ruşii trăiesc şi se căsătoresc între ei în două oraşe (Chişinău şi Bălţi), găgăuzii trăiesc şi se căsătoresc doar între ei în zona Comrat, bulgarii trăiesc şi se căsătoresc doar între ei în zona Taraclia, populaţia rurală ucraineană nu se amestecă cu celelalte etnii, iar băştinaşii moldoveni/români nu se amestecă nici ei cu ceilalţi minoritari, lucru evident la declararea limbii vorbite.

Practic, noţiunea de naţiune moldovenească rezultată dintr-un mix al etniilor este un fals evident: etnia majoritară locală nu s-a amestecat aproape deloc cu minorităţile care au continuat să trăiască în comunităţi închise, lucru accentuat de ruralitatea excesivă a populaţiei republicii. În 2004, populaţia rurală reprezenta 59% din totalul populaţiei Republicii Moldova, o pondere unică în Europa a populaţiei rurale.

Ruşii care au populat funcţiile publice sau tehnice din stat au avut un statut social şi intelectual privilegiat, ceea ce a îngreunat amestecul lor în masa majoritară compactă; ruşii au preferat să trăiască în confortul oraşelor unde erau favorizaţi de orice serviciu public şi unde nu s-au intersectat prea mult cu băştinaşii ţinuţi departe de straturile superioare ale socialului pentru multe decenii.

Aşadar, prezentarea naţiunii moldoveneşti drept un „melting pot”, un creuzet etnic de tipul SUA din secolele XIX-XX sau al Braziliei, unde s-au amestecat toate etniile pentru a forma o naţiune unică, a devenit necredibilă. Din acest motiv, s-a încercat, mai cu seamă după anul 2015, impunerea conceptului de „naţiune moldovenească civică”, pe fondul scandalurilor de corupţie şi a furtului unui miliard de dolari din băncile republicii. Liantul „naţiunii civice” a devenit lupta împotriva corupţiei şi a oligarhilor, pentru supremaţia satului de drept şi a domniei legii. Astfel, cu toţii, „moldoveni”, români, ruşi, constituie „naţiunea civică moldovenească” şi luptă uniţi împotriva corupţiei şi oligarhilor care îi afectează pe toţi cetăţenii, indiferent de originea etnică şi limba vorbită. În această nouă paradigmă, discursul despre identitatea naţională a românilor basarabeni şi despre unirea cu România, din antistatal, cum era pe vremea lui Vladimir Voronin, a devenit o „diversiune” a oligarhilor, menit să divizeze „naţiunea civică” şi să o distragă de la cruciada sa anticorupţie. Tot „diversiune” a devenit şi discursul despre orientarea geopolitică a Republicii Moldova, fie spre Est, fie spre Vest. „Vom discuta aceste lucruri numai după ce facem ordine în ţară”, declara la un post de televiziune unul dintre liderii noii opoziţii „europene” de la Chişinău.

3. Limba

Datele colectate la recensământul din 2004 indică următoarea distribuţie lingvistică în Republica Moldova: 59% dintre cetăţeni au declarat că au ca limbă maternă „limba moldovenească”, 16,5% limba română, 16% limba rusă, aproape 4% limba ucraineană, 3% limba găgăuză, 1% limba bulgară. Practic, peste 75% dintre cetăţeni vorbesc limba română, noţiunea de „limbă moldovenească” fiind o ficţiune care s-a încercat a fi impusă de către adepţii ideii de naţiune moldovenească. Acest lucru confirmă majoritatea etnică clară (78%) a populaţiei băştinaşe şi faptul că aceasta nu s-a amestecat cu minorităţile naţionale sau cu specialiştii de alte etnii aduşi de puterea sovietică. Aceste date mai indică şi faptul interesant că majoritatea ucrainenilor, precum şi aproape jumătate dintre găgăuzi şi bulgari nu îşi vorbesc limba maternă, fiind total rusificaţi şi dând impresia unei minorităţi ruseşti mult mai mari decât este în realitate.

Limba a fost dintotdeauna un element important în societatea moldovenească, fiind principalul instrument de „moldovenizare” inventat de clasa politică instalată la putere în Republica Moldova în ultimii 26 de ani.

Pe teritoriul Moldovei istorice există (sau existau) mai multe graiuri moldoveneşti, aparţinând arealului lingvistic al subdialectului de tip nordic sau moldovenesc, cuprinzând o serie de particularităţi dialectale care reprezintă principala trăsătură comună a moldovenilor, ele fiind utilizate, mai mult sau mai puţin frecvent, pe întreg spaţiul moldovenesc şi chiar dincolo de el, în Transnistria, zone din nordul Munteniei, Delta Dunării, datorat, în cea mai mare parte, emigrărilor ardeleneşti la est de Carpaţi. Fonetic, din punct de vedere lexical, precum şi din punct de vedere morfologic sau sintactic, Moldova nu are un grai unitar. Astfel, graiurile din Bucovina au un aspect de mozaic (îmbină trăsături ale graiurilor centrale, bucovinene şi în unele localităţi ale graiurilor maramureşene), iar la est şi nord de Prut au un specific aparte (dar nu au statut autonom – aparţinând ariei dialectale a masivul moldovenesc şi, luate în ansamblu n-au fost atrase într-o altă arie lingvistică). Graiurile centrale din Basarabia au trăsături similare cu cele consemnate în dreapta Prutului, iar mare parte dintre particularităţile din zona sud-vestică (pe linia Cahul–Reni–Chilia) fac arie comună cu graiurile munteneşti. În zona nord-vestul Basarabiei, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, graiurile fac arie comună cu sudul Bucovinei.

Limba a fost dintotdeauna un element important în societatea moldovenească, fiind principalul instrument de „moldovenizare” inventat de clasa politică instalată la putere în Republica Moldova în ultimii 26 de ani. Impunerea unei limbi rezultată din amestecul fondului românesc cu elemente din limbile slave (din rusă în primul rând) a fost o linie importantă de mesaj pentru cei care vorbeau de naţiunea moldovenească pentru că ar fi întărit ideea de specific moldovenesc, rezultat în urma unei istorii comune a mai multor etnii.

Devine astfel evident că noţiunile de naţiune şi limbă „moldoveneşti” sunt de fapt, noţiunile care împing spre ruperea de esenţa românească a populaţiei dintre Prut şi Nistru şi a limbii vorbite de aceasta. A nega faptul că limba moldovenească este de fapt limba română (nici măcar un dialect al acesteia din urmă) slujeşte doar celor care încearcă să aducă la realitate o fantezie istorică: orice român din dreapta Prutului se înţelege perfect cu orice român din stânga Prutului, neexistând niciun caz de neînţelegere sau de incompletă înţelegere. Indiferent cum o numesc politicienii, limba oficială (de stat) din Republica Moldova este identică limbii române. Pentru a ieşi din ridicolul limbii moldoveneşti, Chişinăul a găsit soluţia declarării limbii de stat ca fiind româna printr-o decizie de dată recentă a Curţii Constituţionale.

Ridicolul insistenţei cu care stataliştii „europeni” din Republica Moldova încearcă să dovedească fie diferenţa dintre cele două limbi, fie şi numai pentru a arăta că în Republica Moldova se utilizează o versiune a limbii române diferită de cea din România este controversa lui „î” din „i” versus „î” din „a”. Limba română modernă s-a scris întotdeauna cu „î” din „a” în interiorul cuvintelor, cu excepţia cuvintelor compuse dintre care unul începe cu „î”. La începutul anilor 1950 regimul comunist a decretat folosirea universală a lui „î” din „i” şi abolirea lui „î” din „a”, inclusiv în familia de cuvinte român, România, care au devenit „romîn”, respectiv „Romînia”. Comuniştii au impus şi folosirea lui „sînt” în loc de „sunt”. Odată cu recuperarea identităţii naţionale sub regimul Ceauşescu, la mijlocul anilor 1960, s-a revenit la „î” din „a” ca o excepţie, numai pentru „român”, „România”. În 1992 Academia Română a recomandat revenirea la ortografia clasică, cu „î” din „a” şi la „sunt” în loc de „sînt”. Republica Moldova a trecut, prin lege, la alfabetul latin în 1989, când în vigoare era „î” din „i” în România. Ulterior, şi Academia de Ştiinţe a Moldovei a recomandat folosirea lui „î” din „a”, dar fie din inerţie, fie din cauza venirii la putere a agrarienilor moldovenişti şi românofobi, în Republica Moldova a continuat folosirea lui „î” din „i”.

„Pro-europenii”, după 2009, au încercat să se agaţe de această „deosebire” de limba română. De exemplu, România, în cadrul Ajutorului Oficial pentru Dezvoltare – ODA, acordat de MAE, a construit „Centrul de transfuzie a sângelui din Cahul”. La întâlnirile bilaterale pe acest subiect, reprezentanţii Chişinăului nu erau interesaţi atât de execuţia acestui obiectiv construit cu bani româneşti, cât de denumire, pentru care insistau deosebit de agresiv. Mai exact, respingeau „î” din „a” din denumirea dată proiectului de MAE din România şi doreau folosirea lui „î” din „i”. Adică în locul denumirii de „Centrul de transfuzie a sângelui din Cahul” să se folosească denumirea de „Centrul de transfuzie a sîngelui din Cahul”

În octombrie 2016, ministrul Educaţiei, reprezentant al unui partid unionist minoritar din coaliţia guvernamentală de la Chişinău a emis un Ordin de Ministru prin care în şcolile din Republica Moldova se va scrie cu „â” şi cu „sunt”, fapt care a stârnit furia moldoveniştilor de toate nuanţele.

4. Istoria

Există oare o istorie particulară a Republicii Moldova? Iată o întrebare simplă la care s-a căutat mult timp un răspuns complicat în vederea justificării statalismului moldovenist. Din punct de vedere al succesiunii de formaţiuni statale, faptele sunt următoarele:

În 1343, regele Ludovic I al Ungariei, împreună cu o mare parte din nobilimea transilvăneană sub conducerea lui Andrei Lackfi, a iniţiat o campanie împotriva tătarilor de peste Carpaţi. După înfrângerea tătarilor, regele îl lasă pe un voievod din Maramureş, Dragoş din Cuhea să întemeieze o „marcă de graniţă” în nord-vestul Moldovei, în caz că învinşii vor ataca din nou. Dragoş a domnit între 1351 şi 1353. Lui Dragoş i-a urmat fiul său Sas, care a murit în 1359. În anul morţii lui Sas, Bogdan de la Cuhea, un alt voievod maramureşan, în conflict cu Ludovic I, trece munţii cu familia şi o oaste mică şi îl înfrânge şi îl alungă pe noul voievod Balc. Bogdan este cel care a terminat procesul de formare al statului independent Moldova, care a reunit sub autoritatea sa diferitele cnezate aflate pe teritoriul istoric moldovenesc precum şi popoarele Bolohovenilor şi Iaşilor. Multe documente medievale denumesc de altfel noul principat al Moldovei „Bogdania”. Capitala mărcii s-a aflat la Baia, nume care însemna pe atunci „albie, scobitură, mină”, în limba germană Molde. Marca se întindea de la Carpaţi şi de la Ceremuş la Nistrul mijlociu (nu mai la răsărit decât Hotinul), pe actuala Bucovină de nord şi aproximativ pe judeţele Suceava, Botoşani, Neamţ şi Iaşi. Cetăţile principale erau Baia, Câmpulung Moldovenesc, Străşineţ, Onut, Rădăuţi, Siret, Neamţ şi Iaşi.

Principatul medieval al Moldovei a fost un stat ce a existat în Europa timp de peste cinci veacuri. Era împărţit în Ţara de Sus şi Ţara de Jos, la rândul lor împărţite în ţinuturi şi ocoluri (cele 24 ţinuturi erau: Cernăuţi, Hotin, Soroca, Rădăuţi, Suceava, Dorohoi, Botoşani, Cârligătura, Neamţ, Iaşi, Lăpuşna, Orhei, Putna, Roman, Tecuci, Vaslui, Tutova, Bârlad, Covurlui, Frumoasa, Ciubărciu, Obluciţa, Chilia, Cetatea Albă).

Trei teritorii au fost pierdute de Principatul Moldovei înainte de 1812: Bugeacul – împărţit în raiale turceşti în 1484 şi în 1538 (anume Ismail, Chilia, Cetatea Albă în 1484, Reni şi Tabacu în 1536, Tighina în 1538); Ţinutul Hotinului – devenit raia turcească în 1713 şi Bucovina – devenită parte a Imperiului Austriac în 1775.

Harta principatului medieval al Moldovei înfăţişată de Dimitrie Cantemir în memorabila Descriptio Moldavie este următoarea:

În 1812, prin tratatul de la Bucureşti, Principatul Moldovei a fost împărţit în două, partea de la răsărit de Prut formând o nouă gubernie a Imperiului Rus denumită Basarabia. Aceasta a cuprins atât ţinuturile principatului dintre Prut şi Nistru (Soroca, Orhei, o parte a ţinutului Iaşi, Lăpuşna, o parte a ţinutului Fălciu şi Tigheciu) cât şi raialele turceşti de la Hotin şi din Bugeac.

În 1917, gubernia Basarabiei s-a constituit în Republica Democratică Moldovenească, care s-a declarat independentă de Rusia şi în 1918 s-a unit cu România, urmată în acelaşi an de Bucovina.

Din 1940 încoace (cu excepţia anilor 1941-44), suprafaţa vechiului Principat al Moldovei a fost împărţită între:

  • - România, anume mare parte din judeţele Vrancea, Bacău, Neamţ, în întregime judeţele Suceava, Botoşani, Vaslui, Galaţi şi Iaşi;
  • - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, care a devenit în 1991 Republica Moldova, anume partea din dreapta Nistrului;
  • - Ucraina, anume Regiunea Cernăuţi (cuprinzând Bucovina de Nord şi cea mai mare parte din ţinutul Hotinului), Ţinutul Herţa, şi Bugeacul (cuprinzând 9 raioane din partea vestică a regiunii Odesa: Reni, Ismail, Chilia Nouă, Bolgrad, Arciz, Sărata, Tarutino, Tatarbunar şi Cetatea Albă).
 

Practic, până la 1812, şi istoria Moldovei a fost indivizibilă, apoi, până la 1918, Moldova răsăriteană a fost parte a Imperiului ţarist. Din 1918 până în 1944, această parte a Moldovei a fost parte a Regatului României (succesorul juridic şi administrativ al principatului Moldovei), iar din 1944 până în 1991, Moldova răsăriteană a fost parte a URSS. Adică, istoria separată a teritoriului dintre Prut şi Nistru nu este mai lungă de 150 de ani, tot restul istoriei fiind comună spaţiului românesc.

Având în vedere şi faptul că, la 24 ianuarie 1862 se deschide primul parlament al României şi Principatul României devine succesorul de jure al principatului medieval moldovean, asumarea istoriei principatului moldovean de către autorităţile de la Chişinău este o fraudă istoriografică de proporţii care se comite după 1991.

5. Simbolurile naţionale

Simbolurile unei existenţe naţionale sunt importante şi contribuie la definirea identităţii proprii. Dar care sunt acelea şi cum se raportează la ele Republica Moldova?

Capitala statului medieval moldovenesc era la Iaşi, fiind înainte la Suceava, ambele aflate în Moldova occidentală, pe teritoriul naţional al României.

Drapelul tricolor (roşu-galben-albastru) apare prima oară în timpul revoluţiei de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, devine apoi pe vremea lui Cuza drapelul de luptă al armatei române, iar din 1867 este adoptat oficial ca drapel al statului România. Să observăm şi faptul că semnificaţia iniţială a tricolorului era unitatea românilor de pretutindeni (iniţial era chiar simbolul unităţii dintre munteni şi moldoveni - 1848).

Imnul Republicii Moldova este o melodie de Alexandru Cristea (compusă în 1927 la conservatorul Unirea din Chişinău, oraş care atunci se găsea în România), pe versurile poeziei Limba Noastră, la origine un elogiu adus limbii române (fără ca numele limbii să apară explicit) şi un îndemn pentru preţuirea ei; versurile acestui imn au fost scrise de către Alexie Mateevici la Congresul Scriitorilor din Basarabia din 1917, unde s-a hotărât trecerea la alfabetul latin.

Toate simbolurile naţionale utilizate astăzi de Republica Moldova sunt provenite din România, se află în România sau au fost create în legătură cu România (sau cu Unirea cu România).

Simbolul cel mai puternic vehiculat de adepţii moldovenismului este marele voievod Ştefan cel Mare, înmormântat la mănăstirea Putna, în judeţul Suceava, unde se află majoritatea mănăstirilor ortodoxe clădite de acesta. Mihai Eminescu, scriitorul simbol pentru adepţii moldovenismului este cel mai important scriitor român, este înmormântat la Bucureşti, a fost un critic acerb al ocupaţiei ruseşti a Moldovei răsăritene şi unul dintre cei care au desăvârşit limba poetică literară, ca simbol al unirii definitive a românilor munteni şi moldoveni. Ca o ironie a sorţii, să remarcăm că alături de Mihai Eminescu, la cimitirul Belu din Bucureşti, se află înmormântat unul dintre cei mai talentaţi admiratori şi continuatori ai lui Eminescu, poetul pe jumătate rus (dar de 100 de ori român prin creaţii) Nichita Stănescu.

Iată, aşadar, că toate simbolurile naţionale utilizate astăzi de Republica Moldova sunt provenite din România, se află în România sau au fost creeate în legătură cu România (sau cu Unirea cu România).

6. Economia

Republica Moldova are un PIB nominal de aproximativ 6,5-7 miliarde dolari SUA. Exportul este cam de 2 miliarde de dolari, iar importul în valoare de 4 miliarde dolari, rezultând un deficit comercial de 2 miliarde dolari, adică aproximativ 30% din PIB. Republica este pe locul 135 în lume după indicatorul PIB/capita în metodologia PPP (la paritatea puterii de cumpărare).

Numai la gaze există o datorie de 800 milioane dolari neplătiţi de consumatorii de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru către furnizorul Gazexport; formal, datoria moldovenească către Gazprom atinge fabuloasa cifră de 6,5 miliarde dolari, comparabilă cu mărimea unui PIB anual.

Deficitul bugetar este de 200 milioane de dolari, ponderea bugetului în PIB fiind în jur de 20% (cel mai scăzut nivel din Europa). Republica este dependentă în totalitate de sursele de finanţare externă nerambursabilă sau de credite externe: remiterile celor 30% din cetăţeni care lucrează în străinătate ating în jur de 20% din PIB, iar numai până acum Uniunea Europeană a pompat acolo aproximativ 1 miliard de dolari. România, alt important finanţator, acordă un ajutor nerambursabil în valoare de 100 milioane Euro şi un credit la dobândă artificial joasă de 150 milioane Euro etc.

România reprezintă principala piaţă de export (cam un sfert din exporturi) şi principala sursă de import (cam o optime din importuri).

Economic, Republica Moldova este un stat dependent în totalitate de ajutoarele financiare externe (mai ales de cele nerambursabile). Comercial, Republica Moldova este un stat complementar României şi numai acesteia.

7. Coeziunea naţională

Nu există niciun subiect important, obiectiv politici sau de altă natură care să întrunească asentimentul larg al populaţiei dintre Prut şi Nistru.

Toate alegerile de după 1991, precum şi toate sondajele de opinie realizate în acestă perioadă, indică o divizare aproape perfectă a populaţiei în privinţa orientării strategice a statului: jumătate îşi doresc o aprofundare a relaţiilor cu Uniunea Economică Euro-Asiatică (dominată de către Federaţia Rusă), iar jumătate îşi doresc aprofundarea relaţiilor cu Uniunea Europeană (mergând până la integrare). Această divizare a devenit un factor important de blocaj politic, simptomatic pentru criza de soluţii de la Chişinău: astăzi, preşedintele Igor Dodon este ostentativ pro-rus, iar guvernul Filip şi majoritatea parlamentară sunt declarat pro-europeni.

Acest clivaj din societate a împins clasa politică spre obiective nerealiste şi iluzorii, precum intrarea în Uniunea Europeană fără a deveni membru NATO sau menţinerea unei neutralităţi imposibile.

Coeziunea nu s-a atins pe niciun aspect important: dispute mari sunt şi au fost pentru relaţia cu NATO (inclusiv înfiinţarea unui simplu birou al acestei organizaţii la Chişinău), dispute mari sunt şi au fost pe toate elementele de identitate şi în primul rând pe denumirea limbii oficiale, dispute mari sunt şi au fost legate de relaţia cu România sau cu Federaţia Rusă.

8. Capacitatea instituţională şi administrativă

Instituţiile unui stat dau puterea acelui stat de a funcţiona. Ce constatăm în cazul Republicii Moldova: administraţia, controlată politic se transformă în remorca intereselor uneori mafiote.

Astfel, a fost posibil ca Banca Naţională să transfere guvernului 1 miliard de dolari care au fost împrumutaţi unor bănci comerciale de unde au dispărut în două zile.

Astfel, a fost posibil ca energia electrică cumpărată de republică să fie „intermediată” de o firmă off-shore, Energocapital. Astfel, a fost posibil ca procuratura să decapiteze integral un partid politic rival cu partidul care „deţine” procuratura. Astfel, este posibil ca instituţii întregi precum Vama sau Poliţia să fie integral controlate de câte un partid politic.

Singurele modalităţi găsite de a menţine funcţionarea statului au fost apelarea la monitorizări externe de genul foilor de parcurs (din partea Uniuni Europene, Fondului Monetar Internaţional sau Băncii Mondiale).

Cu alte cuvinte, instituţiile statului din Republica Moldova nu pot funcţiona autonom, ele nu îşi îndeplinesc rolul pentru care au fost create.

Diferenţa între marketing şi realitate - în loc de concluzii

„Republica Moldova”, deliberat numită şi „Moldova”, reprezintă o uriaşă operaţiune de marketing, învăluită în cadrele clasice ale unei dezinformări de proporţii: a fost creat şi popularizat un stat care nu are un teritoriu clar definit, un stat care nu are curajul să îşi denumească propria limbă oficială, un stat cu un imn destinat să glorifice unirea cu alt stat, un stat care nu are o istorie proprie, un stat care nu are simboluri naţionale proprii şi un stat care nu are o economie autonomă şi nici instituţii autonome.

Propaganda a fost singurul lucru care a funcţionat şi încă funcţionează bine la Chişinău: oamenii au fost convinşi că vorbesc „limba de stat”, că pot deveni Elveţia peste noapte, că vor intra în Uniunea Europeană peste noapte, că va curge lapte şi miere peste noapte.

Propaganda a funcţionat atât de bine încât a reuşit să creeze şi să întreţină un mare susţinător al proiectului moldovenist şi anume România. Propaganda a funcţionat atât de bine încât România este cel mai mare sprijin politic şi financiar pentru un stat care este creat pe un teritoriu românesc, peste o populaţie eminamente românească şi care se menţine doar cultivând sentimente anti-româneşti.

Pentru că, de fapt, moldovenii au o limbă (limba română), au un teritoriu (parte din Moldova românească), au şi o naţiune (naţiunea română), au şi simboluri naţionale (cele româneşti), au şi o economie în care se pot integra (a 16-a cea mai mare economie europeană), au şi un proiect politic gata realizat (integrarea în NATO şi UE - aderarea la blocul transatlantic)!

Singurul lucru care lipseşte poporului dintre Prut şi Nistru este cel împotriva căruia este organizată operaţiunea de marketing şi propagandă „Republica Moldova”; acel lucru este, simplu spus, reunirea cu România!

*Petrişor Peiu este membru al Consiliului de experţi LARICS.