Pragmatism să fie, dar de ambele părţi

Aflat într-o vizită la Bucureşti, Andrian Candu, preşedintele Parlamentului de la Chişinău, a declarat că, în opinia sa, ar fi bine ca relaţia bilaterală dintre cele două maluri ale Prutului să fie una pragmatică. Adică mai puţine (chiar deloc) poduri de flori, mai puţine discursuri despre Unire şi mai multe proiecte concrete, care să aducă beneficii palpabile cetăţenilor.

Dacă aş fi făcut eu, aici, această afirmaţie - perfect raţională -, „profesioniştii patriotismului” m-ar fi taxat imediat (cum au mai şi făcut-o de altfel) drept „postac pro-rus”. Andrian Candu, venind în vizită oficială şi reprezentând puterea pro-europeană de la Chişinău, probabil că va scăpa de asemenea etichete securistice.

Problema, însă, cu declaraţia sa e alta: deocamdată, partenerii noştri de la Chişinău nu par a înţelege că pragmatismul, pentru a funcţiona, trebuie să fie şi el bilateral. Nevoii politicienilor de la Chişinău de a ieşi din criză, cu ajutorul României, îi corespunde nevoia politicienilor de la Bucureşti de a raporta cetăţeanului român (din banii căruia va fi ajutată Basarabia) nişte rezultate concrete.

Or, deocamdată, aceste rezultate lipsesc cu desăvârşire. Sunt de acord că sumele investite până acum de România peste Prut sunt mici şi că, de la venirea la putere a lui Klaus Iohannis (şi mai ales după instalarea cabinetului Cioloş), nivelul sprijinului a scăzut. Dar, din păcate pentru pragmatismul pe care ni-l dorim, în cealaltă parte a balanţei, rezultatele sunt nu mici, ci zero. De exemplu, îndată ce proiectele de infrastructură comune - cum ar fi gazoductul care ar lega Basarabia de Europa - trec de frontiera României, ele sunt imediat îngropate. Oricât de mulţi sau de puţini bani ar băga România în ele.

Pentru pragmatism în relaţiile bilaterale e nevoie nu numai de mai mulţi bani din România: România va da cât poate şi chiar mai mult decât poate, numai ca de la Chişinău să vină veşti bune.

Şi nu e vorba numai de infrastructură. Viaţa cetăţenilor Republicii Moldova e grea nu numai din cauza salariilor mici şi a preţurilor mari. Ci din cauza unui sistem administrativ, economic, social şi cultural de-a dreptul kafkian, conceput în anii '90 tocmai pentru a paraliza orice schimbare. Economia Republicii Moldova, de pildă, nu creează locuri de muncă, investiţiile productive sunt ca şi inexistente, iar serviciile sociale sunt sufocate de birocraţie şi de neputinţă. Nici România nu e Suedia, fireşte, dar cine crede că aici e rău, nu cunoaşte ce e peste Prut... Nimeni, la Chişinău, nu face ceva pentru ca acest sistem post-sovietic să fie abandonat, în favoarea unuia mai raţional.

Iar asta se vede şi în psihologia cetăţenilor, cărora le e frică să ia atitudine, să protesteze, să se organizeze. Izbucnesc numai când le ajunge cuţitul la os, iar atunci sunt cu uşurinţă deturnaţi de profesioniştii manipulării. Cum se întâmplă cu demonstraţiile din Piaţa Marii Adunări Naţionale, care, pornind de la o revoltă curată, au ajuns să facă tocmai jocul celor care vor să menţină Basarabia în beznă.

Pentru pragmatism în relaţiile bilaterale e nevoie nu numai de mai mulţi bani din România: România va da cât poate şi chiar mai mult decât poate, numai ca de la Chişinău să vină veşti bune. Pentru asta, însă, e nevoie de o schimbare profundă a elitei basarabene.

Se va produce? Vom vedea.