Pariul clasei politice de la Chişinău cu ea însăşi este pe cale de a fi pierdut

Cu ocazia alegerilor parlamentare din data de 30 noiembrie, în Republica Moldova a reînceput să fie avansată tema schimbării, printr-un referendum, a modalităţii de alegere a preşedintelui prin modificarea articolului 78 din constituţie. O parte a clasei politice îşi doreşte revenirea la alegerea preşedintelui prin vot direct, asta după ce un referendum organizat pe 5 septembrie 2010 nu a întrunit o treime din alegătorii înscrişi pe liste.

Preşedintele Partidului Liberal Democrat din Moldova, fostul prim-ministru al Republicii Moldova, Vladimir Filat, a făcut următoarele declaraţii la o emisiune a unui post de televiziune din Chişinău:

„Unul din punctele care vor fi prezente în acordul de constituire a coaliţiei de guvernare, va fi acest punct care vizează modificarea constituţiei. […]„Trebuie să punem punct odată şi pentru totdeauna pe această criză politică. Obiectivul rămâne acelaşi şi sunt sigur că îl vom realiza, anume ca următorul preşedinte al Republicii Moldova să fie ales de popor”[1]

Preşedintele liberal-democrat propune revenirea la alegerea preşedintelui republicii prin vot direct. Motivele pentru care se pronunţă în favoarea acestei schimbări îl privesc, ele nu fac subiect unic al prezentului articol întrucât mai importantă decât motivaţia politicienilor, în actualul context, mi se pare utilitatea gestului în sine. Sau, mai bine zis, inutilitatea lui.

În cazul în care alegerea preşedintelui prin vot direct, de către cetăţenii care constituie corpul electoral al republicii, este văzută drept un panaceu pentru depăşirea crizelor politice, discuţia trebuie să cuprindă atât aspectul istoric, cât şi cel instituţional propriu-zis, al prerogativelor preşedintelui şi a preşedinţiei ca parte a puterii executive.

În Republica Moldova, funcţia prezidenţială datează din 1990, atunci când reprezentanţii administraţiei republicane din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, reuniţi în Sovietul Suprem al RSSM cu 380 de deputaţi, ales prin sistemul de vot uninominal, au decis declararea suveranităţii de stat a republicii, pe 23 iunie 1990, eveniment care marchează începutul existenţei republicii ca stat distinct de celelalte 14 republici ale URSS. În funcţia de preşedinte al republicii suverane care-şi schimbase denumirea din “RSS Moldovenească” în “RSS Moldova”, a fost numit Mircea Snegur, pe 3 septembrie 1990, printr-o decizie a Sovietului Suprem de la Chişinău. Acest legislativ este astăzi prezentat, în general, cu denumirea “primul parlament democratic”. În momentul alegerii sale ca preşedinte al republicii, Mircea Snegur era preşedinte al Sovietului Suprem începând cu data de 27 aprilie 1990 după ce, în iulie 1989, fusese ales în funcţia de preşedinte al prezidiului Sovietului Suprem de legislatură anterioară. Înainte să ocupe aceste funcţii de stat, Snegur ocupase şi importante funcţii de partid: secretar al comitetului raional al PCM în raionul Edineţ şi apoi secretar al comitetului central al PCM în Chişinău.

După proclamarea independenţei republicii, se organizează, pentru prima dată, alegeri la care preşedintele este ales prin vot direct. În condiţiile distanţării lui Snegur de Frontul Popular Moldovenesc şi a boicotării alegerilor prezidenţiale de acesta din urmă, eveniment care poate fi considerat drept o primă criză politică legată de funcţia prezidenţială, scrutinul are loc în condiţiile prezenţei unei singure candidaturi, cea a lui Snegur. Pe 8 decembrie 1991, acesta obţine peste 98% din sufragiile cetăţenilor care participă la alegeri.

În 1996 a avut loc unicul scrutin pentru alegerea preşedintelui Republicii Moldova la care au participat mai mulţi candidaţi iar preşedintele a fost ales prin vot direct. Pe 1 decembrie, Snegur a fost învins în turul II de contracandidatul său Petru Lucinschi, preşedinte al parlamentului şi membru al Partidului Democrat Agrar din Moldova, la putere în acel moment.

Pe durata celor patru ani de mandat, Petru Lucinschi a încercat în repetate rânduri să obţină sporirea prerogativelor instituţiei prezidenţiale, dincolo de normele formei de guvernare semiprezidenţiale, astfel încât Republica Moldova să poată depăşi crize politice precum cea din 1995, când pe fondul unor greve-maraton ale elevilor şi studenţilor care revendicau păstrarea în şcoli a obiectelor de studiu „limba română” şi „istoria românilor”, precum şi a tricolorului şi stemei instituite în 1990, instituţia prezidenţială reprezentată de Mircea Snegur a propus modificarea constituţiei adoptate de parlament pe 29 iulie 1994 în sensul schimbării denumirii limbii de stat din „moldovenească” în „română”. Asta se întâmpla după ce chiar Snegur iniţiase şi condusese, în 1993-1994, de la înălţimea funcţiei sale, o campanie mediatică şi politică de distanţare de România şi de consolidare a statalităţii moldoveneşti care culminase cu desfăşurarea, pe 6 martie 1994, a unui referendum numit „La sfat cu poporul”, prin care electoratului i s-a cerut să se pronunţe în favoarea existenţei Republicii Moldova ca stat independent. Schimbarea de poziţie a lui Snegur a condus la o confruntare cu parlamentul dominat de forţele de centru-stânga (PDAM şi socialiştii care proveneau din formaţiunile „Edinstvo” şi „Interfront” şi se pronunţaseră pentru păstrarea URSS) şi l-a costat pe acesta funcţia de şef al statului, după mai mult de un an. Între timp, Snegur îşi formase propriul partid politic – Partidul Renaşterii şi Concilierii, mişcare pro-prezidenţială care a stat la baza Convenţiei Democrate din Moldova, de centru-dreapta şi de orientare (geo)politică pro-românească, una din cele trei componente ale Alianţei pentru Democraţie şi Reforme, prima coaliţie de guvernare de centru-dreapta din republică (1998-1999). Însă, susţinerea propriului partid şi al altor formaţiuni politice, în afară de Frontul Popular Creştin Democrat (aflat în conflict cu Snegur din 1991), i-a fost insuficientă în 1996 lui Snegur pentru a-şi păstra postul. Lucinschi a adoptat aceeaşi strategie de asigurare a controlului asupra puterii, pe durata anilor 1997-2001, pe care o „inaugurase” Snegur în ultima perioadă a mandatului său: constituirea unui partid pro-prezidenţial care să îi reprezinte interesele în Parlament. Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă a reprezentat, pe eşichierul politic, o formaţiune centristă, axată pe consolidarea puterii prezidenţiale şi pe menţinerea, în general, a unui status-quo în viaţa politică din republică. În anul 2000, MpMDP şi-a schimbat denumirea în „Partidul Democrat din Moldova”. Partidul era condus de Dumitru Diacov, care candidase în 1994 pe listele PDAM la alegerile parlamentare (la fel ca Petru Lucinschi). Din aprilie 1998 până în februarie 2001, acesta deţinuse poziţia de preşedinte al parlamentului republicii.

Cu toate că preşedintele Lucinschi avea un partid ce-i reprezenta interesele în parlament, după ce acesta începe să promoveze tot mai insistent trecerea la un regim politic în care preşedinţia să deţină controlul asupra numirilor în funcţiile executive din guvern (un raport de forţe similar celui de la Kiev, de până în 2004 şi din 2010 până în 2014), toţi cei 101 de parlamentari se coalizează ad-hoc şi votează modificarea articolului 78 din constituţia republicii în sensul schimbării modalităţii de alegere a preşedintelui republicii. Funcţia prezidenţială devine eligibilă prin votul deputaţilor aleşi în parlament, în urma alegerilor parlamentare. În acest mod au înţeles reprezentanţii clasei politice să-l pedepsească pe acela din membrii ei care-şi dorise prea multă putere pentru sine însuşi.

Alegerile prezidenţiale organizate în parlament, în decembrie 2000, au eşuat deoarece nici unul dintre cei doi candidaţi nu a reuşit să întrunească 61 de voturi (trei cincimi din numărul deputaţilor – 101). Cel mai mult s-a apropiat de majoritatea necesară candidatul din partea Partidului Comuniştilor, preşedintele acestui partid, Vladimir Voronin. Acesta a reuşit să obţină 50 de voturi, în condiţiile în care partidul său deţinea în acel moment 40 de mandate de deputat. Preşedintele Lucinschi a fost nevoit să dizolve parlamentul şi să convoace alegeri parlamentare anticipate pentru data de 25 februarie 2001. Acestea au fost câştigate de PCRM cu 50,07% din voturi şi 71 de mandate în parlament, în urma redistribuirii voturilor obţinute de partidele care nu trecuseră pragul electoral de 6% (dintre acestea, cel mai aproape de a intra în Parlament au fost partidele lui Snegur, Partidul Renaşterii şi Concilierii, şi Lucinschi, Partidul Democrat). Vladimir Voronin a devenit preşedinte al Republicii Moldova pe 4 aprilie 2001, menţinându-se în această funcţie până pe 11 septembrie 2009. Deşi republica fusese declarată „parlamentară”, acesta a folosit calitatea de preşedinte al partidului dominant, PCRM, ca sursă a puterii sale politice personale şi ca instrument pentru constituirea unei verticale a puterii similare cu cele din alte foste republici sovietice.

După alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, alegerea preşedintelui republicii a constituit epicentrul luptei politice între partidele politice ale Alianţei pentru Integrare Europeană. După ce liderii celor trei partide din cadrul coaliţiei de guvernare (PL, PLDM, PD), s-au perindat cu toţii în situaţia de asigurare a interimatului funcţiei prezidenţiale (Mihai Ghimpu între 11 septembrie 2009-28 decembrie 2010, Vladimir Filat pe 28-30 decembrie 2010, şi Marian Lupu între 30 decembrie 2010 şi 23 martie 2012), reprezentanţii puterii au reuşit, cu concursul a trei deputaţi ai PSRM (partidul condus de Igor Dodon), să-l aleagă pe judecătorul Nicolae Timofti în funcţia de preşedinte al republicii, în parlament.

Evenimentul din ziua de 23 martie 2012 este o dovadă a funcţionalităţii actualei proceduri de alegere a preşedintelui Republicii Moldova. La fel cum evenimentele perioadei 17 noiembrie-1 decembrie 1996 au fost dovezi ale funcţionalităţii vechii proceduri de alegere a preşedintelui. Se poate observa că în cazul actualei proceduri, aceasta a eşuat în 2000 şi în 2009 (ducând la alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009 şi aducând, practic, puterea în partea necomunistă a eşichierului politic în urma eşecului comuniştilor de a obţine unicul vot necesar până la 61 – aşa-zisul „vot de aur”).

Dorinţa lui Filat ca Republica Moldova să se întoarcă la formula de alegere a preşedintelui în mod direct este o recunoaştere tacită a eşecului clasei politice din Republica Moldova de a acţiona în primul rând în interes public, atunci când este cazul, şi nu (doar) în intereres personal şi de grup. Actualul sistem obligă partidele politice să se consolideze, să obţină încrederea cetăţenilor, iar parlamentul este instituţia supremă care sancţionează utilizarea puterii politice de branşa executivă a guvernării. Actualul mod de a alege preşedintele republicii este, de fapt, un pariu al întregii clase politice de la Chişinău pentru responsabilizarea acesteia în faţa corpului electoral, în faţa cetăţenilor. El obligă partidele politice la găsirea unui compromis. Şi la cooperare – sensul existenţei unei clase politice, în esenţă.

O întoarcere la un model în care preşedintele este ales prin vot direct şi îşi exercită autoritatea politică (ab)uzând de calitatea sa de lider formal sau informal al unui partid politic sau al unei coaliţii de partide, controlând, de dorit, atât parlamentul cât şi guvernul, este o întoarcere la modelul profund paternalist al leadershipului ex-sovietic prezent în toate fostele republici sovietice fără excepţie, în afara statelor baltice şi, poate, a Ucrainei post-revoluţionare. Este un pas înapoi şi o recunoaştere a incapacităţii clasei politice de la Chişinău de a gestiona o tranziţie spre o democraţie funcţională de tip european.

Chiar dacă puterea politică nelimitată este un fruct multdorit atât pentru liderii de partide cât şi pentru grupurile de interese politice şi economice din jurul acestora, ea este şi trebuie să rămână un fruct interzis, în sensul democratizării Republicii Moldova şi a apropierii cu paşi rapizi de împlinirea dezideratului de integrare în spaţiul civilizaţiei europene, în lumea liberă. Şi, nu în ultimul rând, în lumea românească.

[1] Sursa: http://unimedia.info/stiri/video-vlad-filat-doreste-ca-presedintele-sa-fie-ales-direct-de-popor-83242.html