Text scris de Dan Dungaciu*

Dar dacă în viaţa de zi cu zi manifestările diavolului sunt indirecte, insidioase şi obscure, în Republica Moldova diavolul manipulator are chipul concret al unor politicieni de la Chişinău. Mai exact, al binomului Plahotniuc-Dodon. Adică al celor care, în tandem, conduc astăzi R. Moldova. De aici şi ideea din titlu, că manipularea a ajuns să capete în stânga Prutului chipul unei manipulări de stat.

Să vedem mai concret cum.

1. Scenariul (vechi al) unei manipulări (noi)

Principala acţiune de manipulare a liderilor de la putere de la Chişinăului în acest moment este să ne convingă de următoarele:

  • În Republica Moldova există o polarizare evidentă care capătă dimensiuni politice, geopolitice şi chiar morale: Binele şi Răul, Vestul şi Estul, pro-românii şi anti-românii. Expresia acestor tabere ar fi majoritatea guvernamentală girată de Partidul Democrat (Vladimir Plahotniuc) şi Preşedinţia (Igor Dodon).
     
  • Cele două entităţi politice sunt ireconciliabile din toate punctele de vedere, se luptă surd, dacă nu de-a dreptul explicit, pe scena politică moldovenească, căci reprezintă puncte de vedere diametral opuse. După câştigarea alegerilor prezidenţiale, Igor Dodon se află în ofensivă, dar Vladimir Plahotniuc se lupă dârz să îi ţină piept, ridicând din noroi steagul pro-european scăpat din mâinile (puse în cătuşe) ale fostul premier Vladimir Filat.
     
  • Bătălia cea mare care stă să vină este cea a parlamentarelor din 2018, în care cele două forţe se vor confrunta fără rest. Până atunci, fiecare încearcă să o şubrezească pe cealaltă, să îi diminueze ponderea, vectorul geopolitic şi, în general, să o slăbească în perspectiva alegerilor parlamentare. Lupta pentru majoritatea parlamentară în 2018 capătă dimensiunile unei dispute apocaliptice, un spectacol în faţa căruia aliaţii trebuie să se implice – şi să plătească! - fără să pună întrebări, cârcotaşii trebuie să tacă, iar corul să cânte eroismul celor care se află de partea Binelui (politic, geopolitic şi moral).
     
  • România şi spaţiul euroatlantic trebuie să fie de partea Binelui, adică de partea celor care sunt „pro-europeni” şi, implicit, împotriva Răului reprezentat de Igor Dodon şi Partidul Socialiştilor. Mai mult, trebuie să aibă încredere fără rest în forţa Binelui din R. Moldova (a se citi Partidul Democrat al lui Vladimir Plahotniuc) care se poate ocupa eficace de neutralizarea lui Igor Dodon. În plus, pe cale de consecinţă, Bucureştiul nu trebuie să îşi bată capul cu declaraţiile sau gesticulaţiile anti-româneşti ale lui Igor Dodon, cu vizitele la Moscova sau la Budapesta, ci trebuie, cum ne spune Vladimir Plahotniuc explicit - „să le ignore”. Nici mai mult nici mai puţin.
     
  • Acest tablou în tuşe morale, alb-negru, este, evident, un fals. O manipulare grosolană pe care însă, în urma ultimelor evoluţii de la Chişinău, nu o mai poate crede sau susţine nici cel mai naiv observator al realităţilor de peste Prut. Pe fond, problema nu este că diavolii sunt negrii – cum s-a exprimat chiar Vladimir Plahotniuc într-o discuţie telefonică cu fostul premier Valeriu Streleţ -, ci că îngerii (binelui) nu sunt foarte albi. Iar, priviţi de la Bucureşti, nu sunt chiar deloc albi...
 

Avem de-a face, în realitate, cu cea mai mare manipulare din spaţiul public românesc legată de percepţia realităţilor din R. Moldova.

Să vedem de ce.

2. Binomul Plahotniuc-Dodon

Relaţiile dintre Vlad Plahotniuc şi Igor Dodon sunt în realitate de altă factură. Chiar dacă uneori cu cuţitele ascunse la spate, înţelegerile dintre cei doi sunt la ordinea zilei, strategice, profunde şi elocvente. Cine le ignoră nu a înţeles nimic din dinamica politică şi geopolitică de peste Prut. După cum a relatat deja presa de la Chişinău, relaţiile dintre Vlad Plahotniuc şi Igor Dodon sunt vechi şi bazate pe legături nu tocmai principiale, care merg de la politică – marile privatizări de la stat ale lui Vlad Plahotniuc pe când Igor Dodon era la conducere Ministerului Economiei (2006-2009) – până la cele politice – defecţiunea lui Igor Dodon din Partidul Comuniştilor (2012) şi votarea preşedintelui Nicolae Timofti alături de coaliţia proeuropeană (moldNova, „Legăturile lui Dodon cu Plahotniuc, Şor şi Usatîi. Parteneriatele şi afacerile din trecut”, 10 noiembrie 2016).

Nu mai insistăm asupra acestor aspecte, ne limităm aici doar la parteneriatul strategic dintre cei doi după decizia lui Igor Dodon de a candida la funcţia de preşedinte.

Iată principalele elemente ale unui tablou elocvent:

  • Susţinerea politică a lui Plahotniuc pentru candidatul prezidenţial Dodon. La alegerile prezindenţiale din Republica Moldova, Vlad Plahotniuc a votat cu şi l-a sprijinit pe Igor Dodon, asta în pofida declaraţiilor pentru presă. Şi nu e nevoie să invocăm aici modul în care presa asociată liderului Partidului Democrat a reflectat campania electorală – evident în favoarea lui Igor Dodon -, ci să constatăm un element evident. Maia Sandu ajunsă preşedinte ar fi însemnat surmontarea celor 10% care o despărţeau de Igor Dodon în turul întâi. Dacă făcea asta, declanşa un val public şi politic fără precedent, care NU avea cum să se oprească doar la prezidenţiale. Călare pe acest val, Maia Sandu ar fi invocat „lipsa de legitimitate” a majorităţii parlamentare de atunci (turul doi al prezidenţialelor s-a derulat doar între candidaţii Opoziţiei) şi ar fi putut chema lumea în stradă şi declanşa alegerile anticipate. În acest caz, al anticipatelor, PD-ul lui Lupu/Plahotniuc pierdea o bună parte din puterea din parlament, era expulzat de la guvernare, cu toate consecinţele de care decurg de aici. Aşa cum s-a petrecut cu alţi „oligarhi” în R. Moldova, Vladimir Plahotniuc ar fi trebuit, probabil, să plece peste graniţă. (În RM, după cazul Filat, cine pierde puterea riscă să piardă totul). Era evident că obiectivul lui Plahotniuc era evitarea cu orice preţ a anticipatelor. Şi înfrângerea Maiei Sandu a fost în avantajul său neîndoielnic. Victoria lui Igor Dodon în alegeri i se datorează – iar asta a fost o bază bună de plecare într-o negociere mai amplă.
     
  • Numiri de ambasadori. Primul pas evident în care preşedintele Igor Dodon a fost luat în serios a fost oferirea oamenilor săi a două poziţii strategice de ambasadori în spaţiul fost-sovietic, respectiv Ambasada Republicii Moldova în Federaţia Rusă (Andrei Neguţă, consilier al Preşedintelui Dodon) şi Ambasada Belarusului (Victor Sorocean, deputatul socialist). Prin aceste poziţii Igor Dodon s-a întărit politic în primul rând în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018.

  • Numirea omului lui Plahotniuc la Moldova Gaz. Un element crucial în înţelegerea nu doar a relaţiei Vladimir Plahotniuc – Igor Dodon, dar şi a configuraţiei politicii interne şi externe moldoveneşti este numirea, pe 9 februarie 2017, a omului lui Vlad Plahotniuc, Vasile Botnari (foto dreapta), la şefia Moldogaz. Două lucruri sunt esenţiale aici. Primul, că Moldova Gaz este de departe cel mai mare agent economic al RM, cu o cifră de afaceri de ordinul a sute de milioane de euro, o veritabilă perlă a coroanei în economia şubredă a republicii. Al doilea aspect este că, candidatura propusă de guvern, trebuie să aibă aprobarea deţinătorului Moldova Gaz, adică Gazprom. Întrebările fundamentale sunt două. 1. dacă Vladimir Plahotniuc este proeuropean şi „omul americanilor”, care cooperează şi lucrează cu aceştia pe faţă, cum se face că Gazprom îi pune omul în fruntea bucatelor financiare ale republicii? Adică la sursa cea mai mare de venituri care există în RM? 2. Dacă Igor Dodon este, pe de-o parte, omul ruşilor, girat de aceştia şi susţinut pe faţă, şi, pe de altă parte, inamicul public numărul unu al lui Vladimir Plahotniuc, cum se face că acesta nu a putut opri numirea omului lui Plahotniuc la Moscova prin reţelele sale de influenţă? Răspunsul este evident doar dacă schimbăm grila de lectură falsă pe care un tip de propagandă insidioasă încearcă să o acrediteze. În realitate, cei doi nu sunt inamici, ci parteneri care negociază şi colaborează pe chestiunile majore. Iar numirea omului lui Plahotniuc la sursa de bani şi de putere numită Moldova Gaz este – a spus-o explicit inclusiv fostul premier de la Chişinău Ion Sturza – rezultatul unui negocieri esenţiale între Moscova şi Chişinău, intermediat şi girat de Igor Dodon. Chestiunea are şi alte ramificaţii legate de o eventuală restructurare a datoriei RM către Gazprom cu incidenţe politice şi financiare evidente (a se vedea aici).
     
  • Numirea judecătorului de la Curtea Constituţională şi negocierea listelor de judecători. Pe data de 3 mai 2017, guvernul a aprobat numirea Victoriei Iftodi în funcţia de Judecător la Curtea Constituţională (CC), pe un termen de şase ani. Victoria Iftode a fost ministru justiţiei în timpul guvernării comuniste (2004-2006), iar numirea acesteia s-ar fi făcut, conform presei de la Chişinău, în urma unor negocieri între guvern şi preşedintele Igor Dodon. Nu e singura cooperare în acest domeniu: se negociază, se pare, şi „sferele de influenţă” la întocmirea listelor cu judecătorii instanţelor judecătoreşti sau preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti - care se numesc în funcţie, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, de către preşedintele RM Igor Dodon.
     
  • Schimbarea sistemului electoral. Binomul Plahotniuc-Dodon a ieşit cel mai bine l-a suprafaţă cu ocazia schimbării sistemului electoral din RM. Liderul PDM, Vlad Plahotniuc, a anunţat luni, 6 martie, despre iniţierea unei campanii de informare privind necesitatea implementării sistemului electoral uninominal. Se fac „sondaje” de opinie care ar arăta că populaţia doreşte acest lucru în proporţie de circa 80%, se declanşează o campanie mediatică extrem de consistentă (şi costisitoare). Argumentul politic al votului uninominal sunt evidente pentru Vladimir Plahotniuc şi partidul său. Confruntat cu perspectiva reală de pierdere a alegerilor parlamentare, fără perspective de a atrage electorat suficient inclusiv pentru o coaliţie de guvernare majoritară, se optează pentru... schimbarea regulilor de joc. Modelul a fost alegerile din regiunea găgăuză unde, cu un singur deputat explicit, PD a reuşit în timp câştigarea majorităţii prin coruperea şi atragerea celorlalţi deputaţi. Votul uninominal ar fi deschis asemenea perspective pentru întreaga republică, una în care majorităţile să fie câştigate ulterior, nu doar pe câmpul de bătălie electoral. Reacţiile interne şi externe sunt dure, jocul liderului PD era străveziu, Partidul Liberal, partener de coaliţie, declară că nu votează. Ideea votului uninominal se îndreaptă spre eşec vădit. Şi acum intervine o mişcare politică fără precedent. Salvatorul lui Vlad Plahotniuc nu este altul decât... Igor Dodon. Adică partidul acestuia, respectiv Partidul Socialiştilor. Mai concret, pe 19 martie 2017, Igor Dodon anunţă iniţiativa introducerii unui sistem electoral mixt, iar a doua zi socialiştii se conformează şi înregistrează un proiect în acest sens deşi anterior declarau că nu vor accepta aşa ceva. Pe 5 mai 2017 se votează în Parlamentul RM proiectul socialiştilor. Surprinzător e altceva. Igor Dodon şi partidul său sunt acreditaţi pe actualul sistem de vot (vot pe liste) cu majoritatea votului popular. În condiţiile în care socialiştii nu se află la guvernare, deci se presupune că nu vor fi printre cei care delimitează colegiile uninominale, ideea modificării sistemului de vot este pur şi simplu de înţeles. Un partid care poate lua majoritatea pe un anumit sistem de vot nu are nici un motiv din lume să îl modifice. Iată că Partidul Socialiştilor, la semnalul lui Igor Dodon, face asta. Explicaţia e una singura. O înţelegere mai adâncă care există la fundamentele politicii moldoveneşti de azi şi care face din binomul Plahotniuc-Dodon principalul jucător politic de pe piaţă.
     
  • Transferul către Igor Dodon a clădirii preşedinţiei. Chestiune reconfirmată şi recent printr-un gest fără precedent. Pe 24 mai, guvernul Republicii Moldova a satisfăcut ambiţiile preşedintelui Igor Dodon şi i-a transmis clădirea preşedinţiei. Evident, decizia vine în urma unei negocieri (mai ales că anterior se refuzase asta). Clădirea preşedinţiei, închisă după ceea ce s-a numit „revoluţie twitter” la Chişinău (7 aprilie 2009), este astăzi, în preajma alegerilor din 2018, transmisă preşedintelui Igor Dodon care îşi va face din asta un titlu de glorie. Practic, este un sprijin indiscutabil acordat de guvernul de la Chişinău în perspectiva alegerilor parlamentare din 2018 lui Igor Dodon, cel mai vocal inamic al României în acest moment. (Pentru România va mai apărea însă o problemă. Igor Dodon anunţase că suma necesară reparării clădirii preşedinţiei – 200 de milioane de lei moldoveneşti – ar fi asigurată de.... Turcia! Evident că o asemenea ipostază, în care un partener strategic al României finanţează sediul unei instituţii locuite de omul Moscovei şi cel mai vocal inamic al României este inacceptabilă.)

Joe Biden, fostul vicepreşedinte al Statelor Unite ale Americii FOTO Reuters
 

3. America nu poate fi un paravan

O singură precizare legată de turneele americane pe care Vladimir Plahontiuc le face în ultima vreme în SUA. În realitate, ele nu înseamnă nimic care să contrazică ipoteza acestui material. Vlad Plahotniuc nu este nici primul nici ultimul lider de la Chişinău care se întâlneşte cu americanii sau declară adeziuni majore acolo. Cel mai titrat din punctul acesta de vedere este, indiscutabil, Vladimir Voronin, preşedintele R. Moldova, când prezenţa americană la Chisinău, prezenţă cu viziune şi proiect clare, a fost cea mai consistentă. Ne referim aici la anul 2005-2006, când SUA erau reprezentate la diverse niveluri şi cu o consistenţă incomparabilă cu ce s-a petrecut de atunci. În timpul acestei prezenţe americane s-a legitimat şi girat ideea de „revoluţie oranj în capul preşedintelui Voronin” (formula i-a aparţinut preşedintelui georgian Mikhail Saakasvili). Mai mult, a fost o vreme când americanii chiar propuneau numirea unui ambasador american special pe chestiunea conflictului transnistrean şi a conflictelor îngheţate...

America a întins o mână, dar ce s-a ales de ea? Nimic. Revoluţia din capul lui Voronin s-a sfârşit, pe plan extern, cu revenirea preşedintelui comunist la sânul Federaţiei Ruse şi, pe plan intern, la asasinarea şi schingiuirea tinerilor basarabeni în coridoarele morţii pe 7 aprilie 2009.

Fostul premier Vladimir Filat a fost şi el, declarat, un prieten al Americii. Îşi mai aminteşte cineva de vizita vicepreşedintelui american Joe Biden de la Chişinău din 11 martie 2011? Atunci, oficialul american era clar: „While we applaud your progress, let me be clear, there can be no democracy without a transparent legal system, without a commitment to fight corruption...” (Să fiu bine înţeles: în timp ce aplaudăm progresele voastre, spunem răspicat că nu poate exista democraţie fără un sistem juridic transparent, fără o angajare fermă în lupta împotriva corupţiei...).

L-a auzit cineva? Fostul premier Vladimir Filat, acum în închisoare, gazda lui Joe Biden de atunci, se pare că nu. Un alt amic al Americii care nu a înţeles că lupta împotriva corupţiei şi transparenţa sistemului de justiţie este fundamentul indiscutabil al unui parteneriat solid şi consistent cu Washingtonul sau cu partenerii europeni... Din păcate pentru el, i-a minţit şi i-a dezamăgit pe toţi, de la Washington la Berlin. (Acelaşi Vlad Filat care, insidios, cerea Germaniei să pună presiuni pe Bucureşti să... semneze Tratatul de frontieră cu RM. În cele din urmă a reuşit, „Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontiere” fiind semnat într-o formulă complet bizară – premierul RM şi un ministru, doar, de la Bucureşti – la 8 noiembrie 2010, în una dintre cele mai penibile zi a diplomaţiei româneşti).

La vremea lor, şi Vladimir Voronin şi Vlad Filat s-au declarat prietenii Americii. Dar America nu a fost, nu este şi nu va fi o scuză pentru nimeni. Faptul că te revendici de la ea sau există, la un moment dat, parteneriate pe chestiuni punctuale, nu înseamnă în nici un fel că există girul nelimitat sau necondiţionat al celui mai puternic stat din lume.

America îţi poate da, aşa cum îţi poate şi lua.


Vlad Plahotniuc FOTO pdm.md

4. „Macaroane pe urechi” românilor

A pune „macaroane pe urechi” este o expresie rusească, preluată în argoul basarabean şi des folosită la Chişinău. Înseamnă „a minţi, a amăgi, a duce de nas”. Expresia îţi vine imediat în minte când citeşti ultimul interviu al lui Vladimir Plahotniuc acordat presei de la Bucureşti. Titlul este semnificativ, apare în ultimul paragraf al interviului (despre multe şi despre nimic, altminteri) şi acesta a fost de fapt unica raţiune a interviului: „Vlad Plahotniuc: România trebuie să ignore declaraţiile provocatoare ale lui Dodon/ INTERVIU”, 24/05/2017, stiripesurse.ro.

Iată fragmentul cheie al interviului:

Î. Cum credeţi că ar trebui să privească România declaraţiile războinice ale lui Dodon?

V.P. Să le ignore. Chiar dacă sunt provocatoare, nu trebuie atras atenţie la ele. Autorităţile române au un partener de dialog deschis şi constructiv în Guvernul şi Parlamentul de la Chişinău, instituţiile care în fond decid politica statului şi o implementează, iar la nivelul acestor instituţii eforturile pe care România le face pentru Republica Moldova sunt foarte apreciate şi respectate. Pentru noi, România constituie un model de urmat pe calea integrării europene, e şi un partener strategic de încredere, consider că noi suntem sortiţi unei strânse prietenii, inclusiv politice, indiferent de voinţa ostilă a unora sau altora.

Mesajul principal pentru Bucureşti este deci de „a-l ignora pe Igor Dodon”. Am văzut cum l-a ignorat până acum Vladimir Plahotniuc pe Igor Dodon: l-a ajutat să devină preşedinte, i-a pus doi oameni ambasadori în zone strategice, negociază împreună lista de judecători, negociază cu el numirea directorului de la Moldova Gaz, schimbă împreună sistemul electoral, îi oferă palatul prezidenţial etc.

De fapt, raţiunile interviului sunt următoarele:

  • Intervenţia lui Vladimir Plahotniuc vine la o zi dup ce guvernul de la Chişinău îi oferă lui Igor Dodon Palatul Prezidenţial. Probabil ca să contracareze eventuale reacţii şi ca urmare a unor întrebări deja puse de unii dintre oficialii de la Chişinău, probabil excedaţi de aceste duplicităţi, Vladimir Plahontiuc oferă un interviu presei române pentru a calma spiritele şi a minimaliza parteneriatul său scandalos cu Igor Dodon. Adică, „macaroane pe urechi”.
     
  • De remarcat că interviul este EXCLUSIV pentru presa de la Bucureşti, deci pentru oficialii români. Vladimir Plahotniuc nu preia interviul nici măcar pe blogul său de politician şi, mai mult, nici un organ de presă (televiziuni, radio, site-uri, agenţii de presă) aflate în controlul său direct sau indirect NU preiau interviul şi nu îl difuzează pentru publicul din Republica Moldova. Evident, ideea de minimalizare a lui Igor Dodon este doar pentru „export”, adică pentru... Bucureşti. Noi, la Chişinău, băieţi şmecheri, ştim de fapt despre ce e vorba... De remarcat şi faptul că nefiind difuzat şi popularizat la Chişinău, şansele de a ajunge popularizat şi în presa rusă sunt incomparabil mai mici. Vladimir Plahotniuc nu avea deci nici un interes de a populariza acest mesaj nici la Chişinău, nici la Moscova.
     
  • Să remarcăm, în treacăt, care e viziunea lui Vladimir Plahotniuc despre maximum relaţiei cu România: cea a unei „strânse prietenii”... La asta au ajuns Bucureştiul şi Chişinău („două inimi gemene”, vă mai amintiţi?) după 25 de ani de relaţii politice, sprijin economic şi politic, uneori necondiţionate. Pe lângă „strânsa prietenie” a lui Plahotniuc, îndemnul de „a ne ţine de neamuri” a primului preşedinte de la Chişinău, Mircea Snegur, sună a unionism agresiv...
 

FOTO Adevărul
 

5. Concluzii: Binomul Plahotniuc-Dodon este principalul jucător politic la Chişinău

  • Gogoaşa bătăliei între Vest şi Est de la Chişinău s-a spart inclusiv pentru cei mai naivi şi creduli observatori ai acestui spaţiu. Efectele acestei dezvrăjiri încă nu se văd, dar se pot întrezări. Cine pune urechea pe societatea moldovenească nu aude lucruri plăcute: o dezamăgire fără precedent, pulverizarea oricărui ideal şi al oricărui proiect, sentimentul acut al stingerii luminiţei de la capătul tunelului. Peste toate acestea, o stare de frică şi incertitudine generate de faptul că puterea şi justiţia acţionează arbitrar, fără reguli şi la comanda precisă a unor politicieni. Asta, pe termen mediu şi lung, este o bombă cu efect întârziat, mai ales că politicianul care este asociat în percepţia publică cu manipularea justiţiei nu are, practic, nicio susţinere politică la nivel public. Şi nici nu va avea. Vladimir Plahotniuc este temut, nu iubit, iar respectul faţă de el este precum respectul faţă de o bancă: când ea se epuizează şi nu mai face plăţi, se duce şi respectul.
     
  • Indiferent cât de abil s-ar comporta, binomul Plahotniuc-Dodon nu poate livra la nivel public ceea ce populaţia aşteaptă: perspective, bunăstare, siguranţă, demnitate umană. Şi nici nu va reuşi să facă asta până la alegerile parlamentare. Semnalele primite de la Parlamentul European arată că imaginea externă a R. Moldova se şubrezeşte, şi asta e fundamental pentru percepţia publică internă: dacă nici Occidentul nu se mai face că îi crede, de ce să ne mai prefacem noi? Asta înseamnă un impuls pentru protest public şi politic. Nu e clar însă cine va prelua acest protest.
     
  • Astăzi, în Republica Moldova, există doar „opoziţie parţială”. Unii, precum PAS/ Platforma DA, îl atacă obsesiv pe Vlad Plahotniuc, ignorându-l pe Igor Dodon din aceeaşi obsesivă şi greşită ignorare a dimensiunii geopolitice, ceea care, până la urmă, a dus la pierderea alegerilor prezidenţiale de către Maia Sandu. Această „opoziţie parţială” explică şi stagnarea acestor formaţiuni în sondaje. În perspectiva alegerilor din 2018, lucrurile trebuie corectate: Igor Dodon nu e rău pentru (doar) că e corupt, ci pentru că face explicit jocuri geopolitice proruseşti şi nu este deranjat nici măcar cu o floare de către Vladimir Plahotniuc în privinţa asta. Pe de altă parte, avem o opoziţie furibundă la Igor Dodon prin Partidul Liberal, dar efectul campaniei este anulat de faptul că PL nu îl menţionează pe Vlad Plahotniuc şi blatul acestuia evident cu Dodon. Nicio formaţiune politică care nu atacă la unison binomul Plahotniuc-Dodon nu are şanse să schimbe ierarhiile politice în 2018. Inclusiv cele care se pregătesc, pe margine, să intre în scenă – „unioniste”, anti-dodoniste, dar mute faţă de Vlad Plahotniuc. Singurul unionism care va conta în 2018 va fi cel orientat împotriva binomului Plahotniuc-Dodon. Parteneriatul celor doi s-a devoalat complet. Există un binom al puterii în R. Moldova şi el trebuie să devină ţintă politică. Cine îşi va asuma credibil această sarcină poate deveni game-changer politic.
     
  • În ceea ce priveşte acţiunile României, este evident că vremea cecurilor în alb trebuie să dispară. Cu firme româneşti ţinute la uşă, fără privatizări masive şi consistente acolo, doar cu finanţări din care cota/ponderea finală a deciziei pentru România este extrem de redusă, Bucureştiul nu îşi mai poate permite să nu explice public - de ce susţine ceva ce este de nesusţinut? Evenimentele recente obligă la reevaluări. Cum poţi gira pe cineva – guvernul R. Moldova şi majoritatea parlamentară – care, sfidător, girează tacit pe cel mai mare inamic şi acuzator al României în acest moment, preşedintele Igor Dodon? Va fi o întrebare la care oficialităţile de la Bucureşti vor trebui să răspundă, asta dincolo de lipsa acută de prezenţă economică românească şi mediatică dincolo de Prut.
 

*Dan Dungaciu este membru al Consiliului de experţi LARICS.