Singurul sălăjean decorat de Regele Mihai. A primit distincţia înaintea lui Tăriceanu şi a lui Victor Ciorbea

Liviu Sab[u este profesor de istorie şi filosofie la Liceul "Mihai Viteazul" din Zalău FOTO Olimpia Man

Liviu Sabău a auzit prima oară despre Casa Regală a României acasă, la întâi de la bunici, iar apoi de la bunici. Vorbeau în şoaptă, ca şi cum ar spune un mare secret pe care – spre binele lor – era bine să nu îl mai audă nimeni.

Poveştile despre Casa Regală a României i-au fascinat copilăria şi l-au intrigat, în acelaşi timp. „Nu semăna cu nimic din ceea ce învăţam eu la şcoală”, îşi aminteşte Liviu Sabău, sălăjeanul cunoscut ca fiind cel mai îndârjit susţinător al monarhiei, preocupat de zeci de ani de restaurarea adevărului istoric referior la regii pe care i-a avut ţara noastră şi ce au făcut ei pentru istoria ei. El povesteşte că, în acele vremuri comuniste, toate cărţile vechi de istorie, rămase de pe vremea când România a fost monarhie constituţională, aveau primele pagini, în care se vorbea despre regii ţării noastre, rupte, astfel ca tinerii şi copiii să nu aibă vreo sursă de informaţii care să contrazică manualele comuniste. Aşa se face că tot ce se ştia se afla de la cei ce au trăit în vremurile monarhice, dar care povesteau în şoaptă despre cum, prin actul de la 23 august 1944, Regele Mihai a scurtat cu 200 de zile cel de-al Doilea Război Mondial sau despre cum bunicul său, Regele Ferdinand, a contribuit decisiv la Marea Unire.

Hotărât să restaureze adevărul istoric, Livi Sabău s-a apucat în studenţie – care, nu întâmplător, a fost la Facultatea de Istorie – Filozofie – să lucreze la un studiu privind istoria adevărată a României. „Simţeam că era pericolul ca toată istoria României să se reducă la «istoria mişcării muncitoreşti», cum i se şi spunea”, îşi motivează el demersul.

După Revoluţie, a continuat încercarea de a scoate la suprafaţă adevărul istoric despre Casa Regală a României organizând dezbateri şi informări. S-a înscris chiar şi în Asociaţiapentru Informare despre Regatul României, care i-a oferit cadrul necesar acţiunilor sale.

Mai târziu s-a implicat şi în lupta pentru recuperarea proprietăţilor naţionalizate de comunişti, înfiinţând Asociaţia Proprietarilor de Păduri, Păşuni şi Terenuri Agricole din România. Cu cele două direcţii de activitate îmbinate, sălăjeanul a ajuns în scurt timp în atenţia Casei Regale a României, care l-a pus pe lista scurtă pentru conferirea unor distincţii, deosebit de importante şi numărul lor restrând dar şi prin numele celor care au mai beneficiat de ele. Se întâmpla în 2008, iar sălăjeanul nostru îşi aminteşte cu lacrimi în ochi prima sa întâlnire cu Majestatea Sa, Regele Mihai I: „A fost maiestuoasă”, atât ne-a putut spune, vizibil năpădit de emoţie, Liviu Sabău. A adăugat, după un răgaz de câteva clipe, că după prima impresie, de copleşire, regele i s-a dezvăluit ca o persoană calmă şi caldă, răbdătoare şi atentă la tot ce aveau de spus cei prezenţi. A avut şi el un scurt dialog cu Regele Mihai: „Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus: «Pentru mine, ca preşedinte al Asociaţiei, sunteţi un proprietar de drept. Vă încurajez în demersul dumneavoastră, vă susţin şi chiar consider că sunteţi obligat să încercaţi să vă recuperaţi proprietăţile». Răspunsul lui a zâmbet deîncurajare şi de apreciere a gestului”, îşi aminteşte el, adăugând că a mai discutat, tot atunci, cu regele despre ceea ce s-a întâmplat în 23 august 1944, dar şi despre abdicarea sa.

Sălăjeanul poartă cu mândrie medalia „Regele Mihai I pentru loialitate”, cu atât mai mult cu cât sunt puţini cei care se pot lăuda cu aşa ceva.  A fost a 48-a persoană care a primit această distincţie şi – accentuează el – s-a întâplat înainte ca nume importante ale scenei politice româneşti, precum Călin Popescu Tăriceanu sau Victor Ciorbea, să primească şi ei – ca simpatizanţi ai Casei Regale – aceeaşi medalie.

Din 2008, Liviu Sabău spune că se întâlneşte cel puţin o dată pe an cu regele său, de regulă la Palatul Elisabeta. „Am fost o dată şi la Săvârşin şi de câteva ori la Peleş”, spune el, exprimându-şi speranţa că, poate, într-o zi, regele lui va avea puterea cuvenită în ţara sa.