Ritualul bizar al automumificării. Cum se înfometau până la moarte călugării budişti pentru a atinge iluminarea

În urmă cu 1.000 de ani, unii călugări budişti au început să practice automumificarea, o tehnică bizară prin care erau convinşi că vor atinge iluminarea. Procedeul nu avea nimic în comun cu ritualul mumificării din Egiptul Antic.

Automumificare a fost practică în special în zona Yamagata din Japonia, începând din secolul al XI-lea şi până în secolul al XIX-lea, când guvernul nipon a interzis procedura, considerând-o a fi o formă de sinucidere asistată. Bazele acestui procedeu bizar au fost puse de către călugărul Kūkai, fondatorul şcolii budiste Shingon. Spre sfârşitul vieţii lui, acesta a intrat într-o stare de meditaţie profundă, a refuzat să mai mănânce ori să bea apă şi s-a stins.

Această tehnică a fost numită "Sokushinbutsu" şi presupune asceza până la moarte şi demararea procedurii de mumificare încă din timpul vieţii, din dorinţa de a fi ridicaţi la statutul de Budha. A câştigat numeroşi adepţi în mai multe ţări ale lumii, însă până astăzi au fost descoperite doar 24 de astfel de mumii.

Procedeu în trei etape

Călugării budişti se supuneau unui regim foarte sever înainte de a intra în ceea ce avea să le devină morminte. Procedeul presupunea parcurgerea unor etape prestabilite, ce putea dura între 3.000 de zile şi 10 ani, cu scopul de a pregăti corpul pentru momentul final. Totul debuta cu o dietă strictă, ce se întindea pe parcursul a 1.000 de zile, timp în care călugării consumau doar seminţe, rădăcini, coajă de copac, răşini, fructe de pădure şi frunze de pin, pentru a elimina grăsimea corporală şi masa musculară.

Într-o etapă următoare, tot de 1.000 de zile, era diminuat treptat aportul de lichid, pentru deshidratarea trupului şi micşorarea organelor interne, totul în paralel cu reducerea cantităţii de hrană solidă. I se oferea doar ceaiul Urushi, un lichid otrăvitor care elimina eventualii paraziţi din corp, prevenind, astfel, descompunerea cadavrului.

Mumiile, expuse în temple

Cea din urmă fază dura până la moarte. Când procesul de pregătire era finalizat, călugărul intra în nişte grote, se aşeza în poziţia lotusului şi medita. În fiecare zi suna dintr-un clopot amplasat în interiorul mormântului pentru a anunţa că este încă în viaţă. După ce zgomotul nu se mai auzea, oamenii sigilau locul pentru alte 1.000 de zile; dacă la redeschiderea cavoului, cadavrul era găsit intact, fără urme de descompunere, misiunea spirituală era considerată un succes. Mumiile de acest fel erau îmbrăcate în robă şi expuse în temple pentru a fi venerate, iar celelalte care nu erau la fel de bine conservate, erau lăsate în morminte.

Una dintre mumiile expuse şi astăzi este cea a lui Shinnyokai-Shonin, care a trăit între 1687 şi 1783. El a decis să atingă iluminarea prin această tehnică la vârsta de 96 de ani, trupul său fiind expus într-un altar din Templul Dainichi-Boo.

Ultimul călugăr care a murit prin sokushinbutsu a fost japonezul Bukkai, în 1903, după ce guvernul a interzis această practică brutală, la finele secolului al XIX-lea.

Citiţi şi:

Cea mai dură cursă din istoria maratonului. Cum s-a încheiat întrecerea în care mulţi sportivi au fost la un pas de moarte

Povestea dansului spectaculos al rugbiştilor neozeelandezi. Cum s-a născut Haka