Cuiburile de legionari din Sălaj: Frăţia de Cruce Dobrina, "Stânca de Granit" şi  "Dragalina". Cine a sprijinit mişcarea legionară

Leon Abăcioaie, la 23 de ani FOTO vorniceanul.ro

Primii ani de comunism în România au fost întâmpinaţi şi în Sălaj prin constituirea unor grupuri locale de rezistenţă, create aproape în toate comunele Sălajului. Liderii acestora au sfârşit, aproape fără excepţie, în închisorile comuniste.

Potrivit istoricului Marin Pop, cel mai mare grup de rezistenţă ce a funcţionat în Sălaj la începutul perioadei comuniste a fost Frăţia de Cruce Dobrina, ce activa pe teritoriul cuprins între comunele Surduc şi Zalha. "Grupul era condus de Leon Abăcioaie, un tânăr din Iaşi ajuns aici din cauza persecuţiilor la care era supus acolo în urma convingerilor sale politice. El îi strângea pe oamenii de zonă şi cântau cântece legionare. Toate aceste grupuri încercau, de fapt, să constituie nuclee de rezistenţă, care să-i pregătească pe români pentru momentul în care ar fi urmat să vină americanii să-i dea jos pe comunişti", spune istoricul. Legionarul, care, se pare, se ocupa cu aprovizionarea cu arme şi alimente a celor care erau împotriva cotelor şi a colectivizării, a fost prins de comunişti şi condamnat la moarte, sentinţă pusă în aplicare, prin împuşcare în ceafă, în 1950.
 
În zona Drighiu funcţiona grupul condus de Alexandru Ţicuş, care a sfârşit, în condiţii suspecte, în închisoarea de la Aiud. Grupul "Stânca de Granit" activa în zona Marca şi era condus de Paul Tegzeş, iar la Someş Odorhei era grupul "Dragalina", coordonat de un anume Dorolţi, care a murti la Cluj în timp ce era judecat. În zona oraşului Cehu Silvaniei era arealul haiducului Blidaru, iar la Bălan era grupul "Calul Bălan". La nivelul judeţului mai activa şi gruparea "Armata Verde".
 
Ca şi revolte anti-comuniste din acea perioadă, istoricul dă ca cel mai grăitor exemplu un eveniment petrecut în 1962 la Cuceu, lângă Jibou, când ţăranii s-au împotrivit, în mod organizat, cotelor impuse de comunişti. "Toţi participanţii la revoltă au fost condamnaţi la închisoare, primind, fiecare, pedepse cuprinse între şase luni şi şapte ani de detenţie", explică Marin Pop.

Iuliu Maniu şi legionarii

Activitatea legionară a fost asociată, tangenţial, cu marele om politic Iuliu Maniu, liderul opoziţiei democratice din acele vremuri. La 25 noiembrie 1937, în calitate de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, el a încheiat un pact de neagresiune electorală cu liderul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, pact la care au aderat, apoi, printre alţii, Gheorghe Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, şi Constantin Argetoianu, preşedintele Partidului Agrar. Pactul avea ca obiectiv faptul ca partidele politice să nu se atace reciproc în campania pentru alegerile din 20 decembrie 1937, astfel încât, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu să nu câştige din nou, iar Carol al II-lea să fie împiedicat să-şi instaureze dictatura regală.
Actul în sine a fost considerat de unii istorici drept un ”pact cu legionarii” - şi atât! - fiind catalogat drept o greşeală făcută de ilustrul politician.

Istoricul Marin Pop consideră că acest pact încheiat de Iuliu Maniu cu legionarii reprezintă, de fapt, o mistificare a istoriografiei comuniste. „În fapt, a fost un acord de neagresiune electorală, la care au aderat şi liberalii marelui istoric Gheorghe Brătianu, agrarienii lui Constantin Argetoianu, social-democraţii şi chiar evreii. Aşadar, ideea cu pactul nu rezistă. Ce pact puteau să încheie evreii cu legionarii? A fost doar un acord de neagresiune pe timpul campaniei electorale, iar ascensiunea Mişcării Legionare se datorează, în primul rând, contextului internaţional, dar şi regelui Carol al II-lea“, explică Marin Pop.

Într-o scrisoare adresată lui Ion Raţiu, Corneliu Coposu, care a fost consilierul personal şi politic al lui Iuliu Maniu, arăta că între 20 şi 25 octombrie 1937, Iuliu Maniu i-a invitat pe toţi fruntaşii opoziţiei să adere la un acord pentru asigurarea corectitudinii alegerilor generale. Menirea acordului era răsturnarea guvernului personal al regelui, condus de Gheorghe Tătărescu.

„Pentru a contracara tendinţele dictatoriale ale regelui Carol al II-lea, Iuliu Maniu a preconizat realizarea unui front care avea menirea să obstaculeze planul regal (ce-şi găsise servili suporteri). Această iniţiativă este departe de a constitui o eroare politică. Dimpotrivă, ea a fost o acţiune salutară (cel puţin pentru moment), în scopul apărării instituţiilor democratice şi a descurajării autarhiei“, apreciază Seniorul.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, socotit de Maniu capital în vederea barării dictaturii regale, partidele din opoziţie urmau să suspende temporar lupta dintre ele, acţionând fiecare separat, pe baza programului propriu neafectat de acord, pentru înfrângerea guvernului şi blamarea regelui.

„Aşa-zisul «pact cu legionarii» a fost în realitate acordul opoziţiei, iniţiat de Maniu, semnat la 26 octombrie 1937 şi în zilele următoare, acord la care au aderat în ordine succesivă: liberalii (Gh. Brătianu), legionarii (C. Codreanu), agrarienii (C. Argetoianu), social-democraţii (I. Fluieraş), evreii (Dr. W. Filderman)“, mai explică Seniorul în scrisoarea sa.

Cine i-a sprijinit pe legionari

Corneliu Coposu spune că, prin propaganda neonestă de mai târziu, s-a pretins că, prin acordul de neagresiune din 1937, Maniu ar fi propulsat pe scena politică a ţării Mişcarea Legionară. „Cu totul inexact! În realitate, cei care (din intenţia de a produce diversiuni) au sprijinit ascendenţa politică a legionarilor au fost, în ordinea importanţei, Tătărescu, regele Carol al II-lea, Argetoianu, Vaida,Gigurtu, Goga. Astfel, în aprilie 1936 (3-5), guvernul Tătărescu a aprobat şi sprijinit Congresul Legionar de la Târgu Mureş, ţinut pe cheltuiala statului, asigurându-i toate înlesnirile, contând pe împrejurarea că ascuţişul respectivului congres era îndreptat împotriva Partidului Naţional Ţărănesc“, precizează Coposu.

Seniorul îşi completează dezvăluirile şi cu informaţia că regele Carol al II-lea se întâlnise, la 14 februarie 1937, cu liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu şi tratase cu acesta aducerea legionarilor la putere (guvernare regală de mână forte), condiţia fiind ca Mişcarea Legionară să-l proclame pe rege ca şef al ei. „Tot cu aprobarea lui Carol al II-lea, acelaşi Tătărescu acceptase organizarea, sub protecţia organelor oficiale de ordine şi a Siguranţei demonstraţii legionare, prilejuite de înhumarea lui Ion I. Moţa şi a lui Vasile Marin, după plimbarea prin ţară a cortegiului funerar“, mai precizează Seniorul.

Citeşte şi Cum justifică Seniorul Coposu cele trei „greşeli“ ale lui Iuliu Maniu