Pentru că Silly Willy nu avea prea multă iniţiativă, a fost tolerat o vreme, a fost îndrăgit, mângâiat şi i s-a vorbit în toate felurile, dar când nu a mai putut răspunde a fost înlocuit cu al doilea animăluţ, de data asta unul cu mai multă viaţă în el. O pisică pe nume Ţiţi, portocaliu cu alb, cum era la modă în anii `90. Pe Ţiţi am ales-o împreună cu taică-miu şi am adus-o acasă ascunsă într-o plasă. În primă fază, deşi mâţa nu era tocmai înţărcată, am hrănit-o cu o bucată de brânză cât capul ei de mare, deliciu de care nu s-a atins. Cât am alergat după Ţiţi toată copilăria mea numai eu ştiu. Ceea ce nu-mi amintesc e cum şi unde a sfârşit, dar ştiu că i-au luat locul diverse alte mâţe, un şir lung de motani gri, cu ochi verzi şi burţi prelungi, pe numele lor Codiţă, Meiţă sau chiar Domnul Tucă (supranumit Tucanul Barosanul) – cel din urmă „năşit“ chiar de bunică-mea.

Important de ştiut că, oricare din mâţii din dinastie ar fi fost, fiecare arăta la fel, vara se lungeau şi slăbeau, iarna făceau burtă şi torceau dacă-i luai cu tine la căldură, făceau pe fandosiţii dacă nu le dădeai ce voiau ei, dar dacă rămâneau singuri în cameră cu vreo plasă cu mâncare îi găseai ataşaţi de ea cu ghearele şi cu dinţii, ca de cel mai preţios lucru din lume. Şirul de mâţe a fost întrerupt pentru mulţi ani şi s-a reluat pentru o perioadă scurtă, când în viaţa mea a apărut Kaki, o pisică British Shorthair complet sărită de pe fix şi alături de care am rezistat şase luni lungi.

La categoria câini, lucrurile au fost mai simple. Întâi a fost Cochi (Cocker Spaniel), o căţeluşă pasionată de pisici. Pentru ea, pisicile erau nişte fiinţe supranaturale care trăiau într-un smochin de la intrarea în curte. Pisicile invizibile nu aveau nimic în comun cu pisicile obişnuite. Spre exemplu, dacă trecea o pisică banală din vecini, lui Cochi nici că-i păsa. Dacă în schimb strigai spre ea: „Pisicile, vin pisicile!“, era deja pe jumătate urcată în copac, schelălăind ca şi cum l-ar fi surprins acolo pe cel mai crâncen duşman.

A urmat apoi (şi aici şirul s-a şi oprit deocamdată) labradorul Simba, un câine alb şi ciudat, prietenos şi timid, supranumit Simba Borbolimba, Simba Scoate Limba, Simboca Umflăţoca, Simboca Borboloc, Simba Fraierul Planetei, Simba Dragul Lumii Intergalactice, căţel pişăţel, căţel-purcel, frumuşenia, Simbaleo şi în multe alte feluri, încât n-ar fi de ajuns un dicţionar pentru a-i explica toate numele.

Simba a dormit un an de zile la mine sub pat, mai exact până când n-a mai putut ieşi de acolo. Atunci am ştiut că e destul de mare să ia drumul cuştii din curte. Dar apoi i-a venit rândul la fotoliul din sufragerie în fiecare noapte de iarnă geroasă de pe lumea asta. Simba a cam fost câinele vieţii mele şi l-am alergat ca pe ultimul pokemon planetar, ca pe ultimul monstruleţ ciudat de drăgăstos din această lume albastră. A murit de bătrâneţe acum un an, de ziua mea.

Câinii 1.0 ai copilăriei mele şi mâţele fără upgrade erau tare mişto pe vremea când oamenii nu se mutaseră încă în online, iar dezmierdările se făceau cu mâna, nu cu like-ul. Erau animăluţe adevărate, complicate şi pline de viaţă, care m-au învăţat un lucru: că trebuie să iubeeeeşti, să iubeşti, să iubeşti. Asta e tot ce trebuie să faci dacă vrei să-ţi fie bine. Trebuie non-stop să iubeşti.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

Zeităţi minuscule şi nemuritoare

Brexit la Terasa Fericirii

Ţine minte viitorul

Tramvaiul groazei: cum îţi distruge RATB-ul viaţa

Teoria cafelei